Cînd eram mic, pînă să învăţ zilele sfinţilor, şi înainte de a începe să mă intereseze zilele săptămînii, îmi spunea bunica mea, doamna Verginica, la două zile după Crăciun: „Du-te şi pupă-l pe tactu-mare, că e Sfîntul Ştefan.” Nea Fănică avea pe-atunci vreo cincizeci şi ceva de ani. Nu-şi mai serba de cîţiva ani ziua numelui fiindcă nu mai avea cu ce. Rămăsese fără cîrciumă, îi muriseră şi caii, la stat nu-l angaja nimeni în Medgidia, aşa că, oricît era el de optimist, începuse să vorbească singur prin curte. Vechii lui parteneri de pocher şi de titireze erau lefteri ca şi el. Nea Fănică mai făcea cîte o afacere, în contul şi speranţa apropiatei veniri a americanilor, avea găini ouătoare şi creştea patru porci în fiecare an. Altfel ar fi murit de foame.
Un porc îl tăia pentru noi, pe ceilalţi trei îi vindea. Miliţienii care ne făceau percheziţii acasă îl întrebau: „Ce-ţi trebuie matane patru porci? Vrei să faci speculă cu ei?” Nu se mai lua în gură cu ei, după ce-l băgase la puşcărie miliţianul Popescu pentru insultarea autorităţii. Le zicea: „Pe unu-l tai pentru noi, uite pe-ăsta. P-ăsta îl cresc pentru fii-mea, că stă în Bucureşti la bloc şi n-are posibilitatea. P-ăsta îl ţin pentru proprietăreasa casei, în preţul chiriei, şi p-ăsta, dacă moare vreunul dintre ăştilalţi pînă la Crăciun.”
Nea Fănică nu era pupăcios. Dacă-l prindeam stînd pe scaun, mă suiam repede pe-un picior de-al lui şi-l pupam pe obraz. Mirosea a săpun de bărbierit. Se căuta prin buzunare şi scotea un leu, să am de-o halviţă de la Negeati, turcul cu toneta. După ce mă dădea jos se ridica de pe scaun: „I-n cur pe mă-sa!”
Vînduse cei trei porci, făcuse cîrnaţii, caltaboşii, toba şi pusese slănina la afumat. Se plimba prin casă, se ducea să dea de mîncare la cîini, şi-l lua urîtul. Dădea o raită pe peronul gării, la trenul care venea de la Bucureşti, să audă ce mai zicea lumea şi