Unii au rămas fără bani pentru că au cheltuit să-şi umple burta de sărbători; pe ascuns, departe, în opinia lor, de braţele lungi ale rudelor, vecinilor, chiar şi ale prietenilor. Ca un sărac care găseşte o comoară şi nu doreşte să o împartă cu nimeni. Sau dacă nu au rămas fără bani, măcar să facă economie! Astfel se explică pofta reţinută a ieşenilor de a primi colindătorii. În cartierele simandicoase, la vile, nu treci de gardurile înalte şi curţile pline de câinii bine îngrăşaţi. Pentru un colindător nu se găseşte nici un colţ de pâine! În cartierele mărginaşe, unde s-au refugiat cei refuzaţi, acestora li s-a închis uşa în nas. Am aflat toate acestea de la câteva trupe de colindători. A fost o sărbătoare nefericită pentru mulţi dintre urători într-un Iaşi plin nu neapărat de sărăcie, ci mai mult de lipsă de bunăvoinţă.
„Mai bine să nu deschidă uşa decât să spună copilului că nu-l primeşte!”
Un bloc de pe strada Minerva din cartierul Alexandru cel Bun. Un copil îmbrăcat într-u frumos costum roşu de colindător iese din scara blocului plângând în hohote. Steaua intens strălucitoare se zguduie ţinută strâns la piept. I s-a deschis uşa peste tot, dar nu a fost primit de nimeni. Am aflat şi motivul pentru care oamenii au fost curioşi să vadă cine le-a poposit în prag. Se anunţase că trebuie să vină preotul cu binecuvântarea! Da, el e binevenit, că aduce belşug la pungă şi alungă bolile şi toate relele de pe pământ, pe când un colindător, fie el şi de o şchioapă, înseamnă numai pagubă! Copilul nu a rezistat acestor refuzuri repetate şi a cedat nervos. Tatăl său, un bărbat modest, îl aştepta afară. „Mai bine să nu-i fi deschis uşa decât să-i spună copilului că nu-l primeşte. Hai acasă, lasă că o să-i colinzi doar pe ai noştri. Măcar rudele să-ţi dea ceva, să fii şi tu mulţumit!”, spune tatăl, iar copilul pleacă cu paşi împleticiţi, strecurându-se ţi
