Anul 2011 a însemnat şi transformarea crizei economice în criză politică, o criză care afectează democrația. Schimbările politice din Grecia, Italia şi Spania sunt, spun unii comentatori, dovada clară a răsturnării echilibrului puterilor dintre societate şi stat, dintre economie şi politică, iar acum nu mai ştim unde este locul cetăţenilor.

Ce s-a întâmplat totuşi în Europa între căderea guvernelor grec şi italian şi dezastrul stângii spaniole la alegerile legislative? Problema cea mai gravă priveşte schimbările instituţionale. Demisiile sub presiunea pieţelor care fac să urce şi să coboare ratele de dobânzi ale împrumuturilor, sub presiunea afirmării unui "directorat" franco-german în sânul UE şi a urcării la conducere a unor "tehnicieni" legaţi de finanţele internaţionale, propuşi sau supravegheaţi de FMI, nu pot să nu provoace dezbateri, emoţii, îngrijorări, justificări.

Una dintre temele cele mai frecvente este cea a "dictaturii tehnocraților", care suspendă momentan democraţia, în scopul de a lua măsurile necesare ieșirii din criză, pentru a se reveni la vechea democrație. Dar pentru aceasta, "tehnocrații" de astăzi nu pot fi soldaţi sau avocaţi, ci trebuie să fie economişti. Iată ce scria un editorialist al cotidianului Le Figaro, la jumătatea lui noiembrie: "Domeniul de aplicare şi durata mandatului domnilor Mario Monti şi Lucas Papademos trebuie să fie suficient de extinse, pentru a permite să fie eficiente. Dar ei trebuie, unul ca şi celălalt, să fie supravegheaţi, în scopul de a asigura, în cele mai bune condiţii, revenirea la legitimitatea democratică. Nu trebuie să se poate spună că Europa nu se construieşte decât pe spinarea poporului".

La fel, Guvernul de la Madrid condus de Mariano Rajoy trebuie să aibă cât mai mare stabilitate, pentru a relansa economia şi de a dovedi că politicienii nu sunt complet depășiți de situație.