De Crăciun, acasă la mama. Brusc, lumina se stinge. Înainte de a mă ridica de pe scaun, se reaprinde. Ușa de la bucătărie se deschide și intră nepoată-mea, Cătălina, cu gura până la urechi:
- Ha, ha, s-a luat lumina!
- Cine te-o învățat pe tine să iei lumina?, o întreb.
- Tata, că și el o ia.
- No, când mai ia lumina, spune-i că-i un comunist.
- Ce-i ăla ”comunist”?
Ups! Mi-a trebuit… Pe moment, mă salvez.
- Comunist e ăla care ia lumina, așa, din senin, fără vreun motiv anume…
***
În satul lui Alexandru Vlad, din ”Ploile amare” (editura Charmides, 2011), nu comuniștii au luat lumina, ci ploaia. O ploaie obsesivă, atotstăpânitoare, dar nici mocănească și nici marqueziană. O ploaie care se întinde pe luni întregi și pe sute de pagini, izolând (cel puțin în aparență) satul și uniformizându-l, transformându-l într-o gelatină de apă și noroi în care se contopesc sătenii (localnici și venetici), animalele (atâtea cât au mai rămas și care ajung să se devoreze unele pe altele), casele și spiritele. Și nu e deloc o ploaie care spală păcatele, ci care îndeamnă la așa ceva (iar scenele adulterine se înscriu automat în orice antologie a literaturii erotice autohtone). Mai mult, e o ploaie care scoate la iveală păcate vechi, îndeosebi păcatul originar în care s-a născut noul sat, ”lumea nouă” și ”omul nou”.
Sub asaltul ploii, un monument ridicat ”în cinstea” unui activist ucis în perioada colectivizării (”căzut eroic în lupta pentru instaurarea puterii populare”) alunecă dezvăluind două schelete. De aici, totul s-ar putea transforma într-un roman polițist, pe urmele ucigașului (și complicilor) celor doi. Însă prea puțini sunt cei interesați de acest ”mister”, care, de fapt, nu e niciun ”mister”, autorul crimei și complicii lui fiind cunoscut de toți localnicii (mai puțin de cei ajunși mai târziu în sat – dar și aceștia nu șt
