Tocmai când ar fi trebuit să ne amintim, cu un pic de solemnitate şi un strop de decenţă, că în decembrie 1989 au murit oameni pentru ca nouă să ne fie mai bine, ni se propune o nouă „revoluţie“.

Aparent, nu e nimic nou. S-a mai strigat „Ultima soluţie - încă o revoluţie!" chiar din 1990, în Piaţa Universităţii. Numai că, de atunci, s-au schimbat foarte multe. Cu toate întârzierile în materie de reforme şi cu toate păcatele noastre, am ajuns totuşi în Uniunea Europeană. La începutul anilor '90 visam ca americanii să ne acorde „Clauza naţiunii celei mai favorizate" şi ne rugam de Consiliul Europei să ne bage în seamă. Între timp am avut alegeri, am schimbat preşedinţi şi guverne. Chiar dacă unii strigă că „e dictatură", nu e. Cea dintâi dovadă e tocmai faptul că respectivii pot striga „jos dictatura!" la televizor fără să păţească nimic. România are o democraţie deficitară. Dar - orice s-ar spune - o democraţie.

Şi totuşi, retorica „revoluţionară" răsare din nou. După ce moţiunea de cenzură a Opoziţiei a fost respinsă, Victor Ponta, îmbrăcat în pulover (cum fuseseră predecesorii săi în partid Ion Iliescu şi Petre Roman în decembrie '89), a anunţat solemn că în 2012 „va trebui să facem o nouă revoluţie". Şi, pentru a-şi întări pornirile eroice, a făcut glumiţe chinuite, comparându-i pe membrii guvernului cu personajele regimului comunist, pe baza asemănărilor de prenume (Emil Boc cu Emil Bobu, Elena Udrea cu Elena Ceauşescu). Un teatru ieftin şi fără efect, care ar merge ca scenetă jucată de tineretul din partid la un foc de tabără, nu de un lider al Opoziţiei în Parlament. Unele asociaţii de revoluţionari au manifestat în piaţă şi au ars portretul „dictatorului Băsescu", ameninţând că vor ieşi din nou „la luptă". Alte asociaţii de revoluţionari (cică „rivale"!) s-au certat şi s-au îmbrâncit cu ocazia comemorării victimelor. Iar altele se înfurie că statul