2011 se încheie într-o atmosferă dominată de incertitudini majore cu privire la rezolvarea problemei datoriilor publice în Europa. Nici 2012 nu va aduce rezolvarea acestei probleme. Dimpotrivă, cifrele arată că Portugalia, Italia şi Irlanda nu vor putea evita pe termen mediu o restructurare sau o ştergere parţială de datorii.
Orice amânare a recunoasterii acestei nesustenabilităţi îndepărteaza momentul soluţionării crizei datoriilor europene. Cel putin asta ne arata exemplul Greciei, în cazul căreia, amânarea nu a facut decât să amplifice povara asupra economiilor. În cazul României, lucrurile nu par atât de alarmante. Asta încă cu condiţia ca rezolvarea crizei să nu fie adusă în mod necontrolat şi brutal de către pieţe.
Lista ţărilor care intră in vizorul pieţelor financiare în ceea ce priveşte riscurile asociate datoriei publice pare a se ingroşa de la o luna la alta. Dupa ce nucleul Portugalia, Irlanda, Italia, Grecia, Spania, reunit sub acronimul “PIIGS” a deţinut prim-planul timp de peste 1 an de zile, mass-media a preluat la un moment dat temeri privind sustenabilitatea datoriilor unor ţări apropiate de nucleul-dur al zonei Euro: Belgia, iar într-o oarecare măsura, chiar Franţa.
Pe termen scurt, anumite măsuri monetare cum este cea de furnizare de lichidităţi de 489 miliarde EUR din parte BCE către bancile europene de acum câteva zile, sunt menite să dea un oarecare răgaz, de cateva luni probabil, înainte ca problemele de sustenabilitate sa reajunga pe masa discuţiilor la nivel înalt. O întrebare legitimă este unde se trece graniţa de la "pericol" către exagerare, sau unde se întrevăd riscuri mari chiar şi acolo unde ele sunt controlabile.
Cum poate ajunge o ţară să aibă datorii nesustenabile?
Raţionamentul de bază care conduce la ideea nesustenabilităţii pe termen lung a datoriilor unei ţări porneşte de la întrunir
