- Istoric - nr. 919 / 28 Decembrie, 2011 Honvezii, la vanatoare de romani La un pas de moarte s-a aflat si Aurel Salajan. Era un copil, abia trecut de zece ani. Cand l-am cunoscut, avea 58 de ani. Om bland, cu privire senina, desi, cand ii afli povestea vietii, te astepti la un chip incrancenat, la un om dur, trecut prin sita mortii, alaturi de familia lui. Impinsi de soldati unguri, dar si de cativa unguri din Traznea, inrolati in organizatia fascista "Rongyos Gárda”, li s-a impus sa intre in pivnita, ca altfel vor fi impuscati. Erau sase. El, Aurel, cei doi fratiori mai mici, mama si doua vecine, Nastasia Barjac si Salomia Dobran. Au stat acolo, cum li s-a ordonat, asteptand sa treaca pericolul. De peste tot se auzeau impuscaturi. Le-a venit apoi si lor randul. De acolo, din pivnita, au auzit mai intai vorbindu-se ungureste, prin curte. S-a deschis apoi usa... Primii au aparut cei cu misiunea de a jefui. Dupa ei, criminalii cu pustile intinse spre Onita Salajan, mama lui Aurel, tinand in brate copilul cel mai mic, care nu implinise doi ani. Atunci cand copilul a inceput sa planga, au tras in el vreo zece-cincisprezece cartuse. Apoi, i-au pus arma in gura si i-au zburat creierii. Au omorat doi deodata: copilul si mama. Din coltisorul in care se afla, ascuns dupa niste scanduri si lazi, Aurel privea inspaimantat scena. Speriat, s-a apropiat de el, sa-l ocroteasca, fratiorul mijlociu. L-au impuscat si pe el, in cap. O alta balta de sange! Gloantele zburau in toate directiile, iar cand criminalii au considerat incheiata actiunea din "Casa Salajan”, au dat foc acoperisului din paie, casa arzand ca o torta. Pentru siguranta, au dezamorsat si o grenada. Apoi, au plecat grabiti, convinsi ca nu mai exista martori... Cand imi povestea despre drama cumplita ce a lovit familia sa, atunci, in 9 septembrie 1940, la zece zile de la semnarea la Viena a tragicului Diktat, Aurel