Poetul Andrea Zanzotto, ultimul dintre marii literaţi ai Italiei, de mai multe ori nominalizat la premiul Nobel pentru literatură, împlinise, la 10 octombrie a.c., 90 de ani. Fusese sărbătorit la celebra cafenea Pedrocchi din Padova. La întrebarea unui reporter tv: „Ce se mai înţelege din viaţă după 90 de ani?“, autorul ar fi răspuns: „Ce-aţi vrea să pricepem în 90 de ani? Ca să vă spun ceva ca lumea, ar trebui să am cel puţin 900 de ani“. La doar opt zile după fericitul eveniment, se va stinge în spital din cauza unei insuficienţe respiratorii. A fost înmormântat în catedrala din localitatea sa natală, Pieve di Soligo, provincia Treviso, regiunea Veneto. Zanzotto se născuse în 1921. Dintotdeauna angajat în ocrotirea mediului, şi-a găsit inspiraţia în păduri, în ceruri, în peisajul venet încă din copilărie, când îşi însoţea tatăl, pictor, să scruteze priveliştea pe care o redescoperea acasă în tablourile aceluia. În ziua aniversării sale, a dat glas tocmai unor versuri dedicate tatălui său. De asemenea, a evocat anii de studenţie de la Padova din timpul războiului şi rezistenţei antifasciste, amintindu-şi de prietenul său Giorgio Napolitano, actualul preşedinte al Italiei, ce nu uitase să-i adreseze o scrisoare în care îi mulţumea pentru pătimaşa severitate a mesajelor sale, pentru dragostea faţă de natura agresată şi oamenii regiunii natale Veneto. Zanzotto însuşi spusese că din peisaj primea puterea frumuseţii şi o linişte intensă. Iată de ce trăise distrugerea peisajului ca pe un doliu ireversibil. Acelaşi sentiment îl avea faţă de tentativele secesioniste ale pa Publicitate rtizanilor Ligii Nordului. Autor prolific de versuri dar şi de proză, Zanzotto a făcut uz de dialect într-o parte importantă a operei sale. În 1951, a debutat editorial cu volumul de poezii „Dietro il paesaggio“ (În spatele peisajului), cu care a câştigat premiul „San Babila“ pe