Sa ne imaginam o persoana – Alex. El aplica la un job Google. Alex stie ca sansele de a reusi sunt impotriva lui, intrucat Google primeste un milion de CV-uri pe an. Estimativ, doar 1 din 130 primeste un job. Ca termen comparativ, unul din paisprezece absolventi de liceu este acceptat la Harvard, scrie WSJ.com.
Prima persoana care ii ia interviu lui Alex a intarziat putin si este usor transpirat – a venit cu bicicleta la munca. Incepe prin a-i pune cateva intrebari politicoase si Alex este foarte nerabdator sa scoata in evidenta experienta sa de munca. Intervievatorul nu se uita la el, tasteaza rapid pe laptop, luand notite. “Urmatoarea intrebare pe care urmeaza sa ti-o pun este usor neobisnuita”.
“Esti micsorat la marimea unei monede si aruncat intr-un blender. Masa ta este redusa astfel incat densitatea sa fie aceeasi. Lamele vor incepe sa se miste in 60 de secunde. Ce vei face?”
Persoana de HR isi scoate ochii din computer, ranjind.
“As lua monedele din buzunar si le-as arunca in blender astfel incat sa ii blochez motorul”, raspunde, prompt, Alex.
Intervievatorul continua sa tasteze. “Interiorul blenderului este sigilat, nu poti arunca monede si sa blochezi mecanismul”, raspunde el, cu un aer usor plictisit, dand de inteles ca a mai auzit acest raspuns de cateva ori.
“Hmm…atunci mi-as lua cureaua si camasa, as rupe-o pe aceasta din urma in fasii pentru a face o franghie, adaugand, poate, si cureaua. Dupa aceea mi-as lega pantofii de capatul franghiei si as folosi-o pe post de lasou”.
Sunet de taste.
“Nu, nu lasou”, se grabeste Alex. “Cum se numesc obiectele acelea pe care le arunca cowboy-ii? Ca un fel de greutate la capatul franghiei!”.
Niciun raspuns. Alex realizeaza ca ideea lui nu este buna, dar se simte obligat, totusi, sa o termine. “As arunca acele greutati peste margine. Apoi as urca”.
“Greuta
