E vremea veselă a întâlnirii cu Moşul, bunicul etern, cu inima largă. Duhul poveştii învăluie lumea, mare şi mică, oprind ziua de ieri să ajungă apusul. Începe cu drag starea de Ajun. Universul redevine copil. Ceasurile stau şi privesc uimite la reînnoirea firii. Din cer, coboară caldă binecuvântare. Tudor Arghezi consemnează grăbit, pe foaia de gardă a Scripturii: „O mie de neamuri, plecate, domoale / Te caută-n ceruri, în vis, pe pământ / Ascuns te-au găsit în Cuvânt“ („Inscripţie pe Biblie“). Trăim iară, timpul de odihnă al lumii, vremea de pace de la început, aşa cum a zugrăvit-o Sfântul Apostol Ioan: „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi adevăr. Toate lucrurile au fost făcute prin El. În El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor. Cuvântul era Dumnezeu“. Energia primordială, a întemeierii, oferă astfel sensul sacru comuniunii metafizice dintre om şi marele creator. Maica Domnului aduce pe pământ, din veşnicie, copilul cel mai drag din toate timpurile. Deschide prin miracol poarta fericirii, a libertăţii şi a sfinţeniei noastre. Femeia pune capăt, cu dragoste, robiei ancestrale, ridicându-se la rangul de: „Împărăteasă dăruitoare“. Fecioara Maria întruchipează inima lumii, chivotul sacru al creaţiei. Dragostea de mamă devine prin ea „axis mundi“, osia cerului, cea mai puternică dintre forţele zidirii. Chipul ei de maică, cu pruncul în braţe, umple pământul şi întemeiază cuminte sfinţenia icoanei creştine. „A-L vedea pe Dumnezeu nu este cu putinţă oamenilor“, spune textul canonic, dar a-l închipui devine o necesitate spirituală. Acelaşi Tudor Arghezi schiţează un portret: „Pentru că n-au putut să te înţeleagă / Deşertăciunea lor de vis şi lut, / Sfinţii au lăsat cuvânt că te-au văzut / Şi că purtai toiag şi barbă-ntreagă“. Moşul se priveşte numai cu sufletul. Nimeni nu ştie să-l fi văzut vreodată supărat. Frica, mâ