Nu mai este de mult o surpriză când Traian Băsescu de azi îl contrazice pe Traian Băsescu de ieri.

Cândva spunea că judecătorii ar trebui să dea curs rechizitoriilor făcute de procurori şi că politicienii sunt supuşi judecăţii opiniei publice, care îi poate condamna sau dimpotrivă – achita, indiferent de ce face Justiţia. Acum, preşedintele spune că procurorii ar trebui să facă dosare mai solide pentru a nu le distruge cariera politicienilor. Aşa, din jumătăţi, poate reuşim să reconstituim adevărul: Justiţia nu trebuie să dea curs unor rechizitorii şubrede, dar nici să se teamă pentru pagubele de imagine pe care le-ar putea provoca. Deocamdată, zelul de-a trimite suspecţi după gratii cu orice preţ a lovit mai ales în imaginea justiţiei.

Bilanţul nu este doar cantitativ, ca să se poată judeca în termeni de condamnări şi achitări. Tehnic, este chiar prea devreme pentru un astfel de bilanţ. Moral şi calitativ, rezultatele arată foarte rău.

Când un personaj cu imagine negativă este săltat, reacţia publică este pozitivă: “s-a făcut dreptate”. Dar dacă arestarea nu este confirmată? Sau nu este prelungită? Deja, apar primele semne enorme de întrebare. Sunt procurorii incompetenţi? Sunt judecătorii corupţi? Şi una şi alta? Dacă ani de zile după eliberarea din arest condamnarea întârzie să vină, imaginea justiţiei este compromisă complet iar acuzatul, vinovat sau nu, pozează în victimă.

De ce se întâmplă toate acestea? Nu era arestarea “o măsură excepţională”? De ce o cer procurorii în fiecare caz? Argumente se pot găsi întotdeauna, însă mai important decât toate este cel de oportunitate. Un Parchet care cere arestarea în fiecare caz deşi ştie că nu o va obţine practică un sport extrem, care presupune câştiguri meschine pe termen scurt în schimbul unor pierderi enorme pe termen mediu şi lung. Termenul scurt a trecut de m