În fosta mahala a Lucaciului din Bucureşti se află şi astăzi o clădire mică şi urâtă, clasată din 2010 în Lista monumentelor istorice pentru valoarea sa memorialistică, sub denumirea de „Casa Anton Pann“. În Ordinul ministrului culturii şi patrimoniului naţional nr. 2361/2010, imobilul este datat către sfârşitul secolului al XIX-lea. Nu avem căderea profesională să contestăm acest fapt, fundamentat, poate, pe documentarea unor reabilitări ulterioare (deşi probabil superficiale) ale unei construcţii mai vechi. Un lucru este cert însă: monumentul reprezintă locul în care şi-a petrecut poetul Anton Pann ultimii şase ani ai vieţii, anume perioada 1848–1854 (deci mijlocul veacului, nu finele lui), când a elaborat celebrele „Povestea vorbii“, „Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea“ şi „O şezătoare la ţară sau călătoria lui Moş Albu“ – opere care, prin conţinut şi răspândirea de care s-au bucurat, au jucat un rol moralizator şi educativ deosebit în Valahia veacului al XIX-lea. În această clădire cu parter (ce cuprinde patru încăperi) şi cu o singură cameră suprapusă pe mijloc formând etajul – înfăţişare arhitecturală pe care George Călinescu o aprecia drept „apocaliptică“ – se stingea marele psalt (şi precursor al muzicii româneşti moderne), la 2 noiembrie 1854, pe fondul unei imunităţi slăbite de o afecţiune respiratorie severă, deces grăbit de tifosul contractat în cursul unei călătorii prin ţară. Problemele de sănătate ale poetului încep, ca o coincidenţă nefericită, odată cu mutarea sa, în cursul anului 1848, în casa care, pe atunci, figura pe strada Taurului nr. 12 (astăzi Anton Pann nr. 20). Ne putem întreba, totuşi, fără să pară exagerat, dacă stabilimentul oferea familiei Pann condiţiile necesare, din punct de vedere microclimatic, unei convieţuiri lipsite de griji. Această discuţie poate părea inutilă şi oarecum exagerată dacă nu am cunoaşte că stăpânul