Eram într-o după-amiază în autobuzul 336. Mă duceam acasă. Autobuzul plin. Lîngă mine, în dreptul uşii din mijloc, pe partea din stînga, cea cu ferestre, două femei – una de vreo 60 de ani, cealaltă ceva mai tînără, dar nu cu mult. Vorbeau de-ale familiei. Un fel de trecere în revistă, după un parastas. Ce-a mai făcut cutare, cum o duce cutărescu şi ce păţeşte săracul Dănuţ. Ăsta nu părea din familie, dar ai fi zis că făcea parte din familia sentimentală a celor două. Pe acest Dănuţ îl persecutau „scîrbele alea de la DNA”. Da nici el nu se lasă! Le-o zice! Şi e aşa de cumsecade, săracul… Mă uit la el, se vede cîteodată că e obosit – să stai atîtea ore… Pe mine mă mai ia somnul… Mă trezesc şi el tot acolo.
N-o fi chiar cuvînt cu cuvînt, dar în esenţă cam asta discutau cele două căinîndu-l pe Dănuţ al lor. M-aş fi tras mai încolo, dar nu era loc. Pe la Politehnică mergea autobuzul încet – era un cîrd lung de maşini înainte.
Uite-l! ţipă cea de vreo 60 de ani şi fîlfîie mîna spre fereastră. Pe cine? întreabă cealaltă, care stătea pieziş, agăţată cu o mînă de bara de sus. Pe Dănuţ, proasto! Fă-i cu mîna, să ştie că sîntem cu el. El e, tu! se agită şi cealaltă şi începe să mişte mîna în care ţinea o pungă de plastic de la parastas. Lîngă 336, mergînd deocamdată la fel de încet, o maşină albă, lungă, Bentley. Înăuntru Dan Diaconescu, Dănuţ, cum ar veni, cu ochii înainte, la trafic. Ne depăşeşte puţin cîte puţin, fără să le observe pe cele două femei. Cea mai tînără se lipeşte cu faţa de geam, să-l mai vadă puţin, şi oftează încîntată. Parcă era îngrijorat… De unde, era vesel, drăguţul: ştie el ceva! Tac amîndouă, ca pentru a digera ce le fusese dat să vadă. Apoi, cea mai tînără, brusc: Eu cobor! Stai că mai e trei staţii! Cobor, sor-meo, ca să nu-ţi zic şi eu în public că proastă eşti tu şi tîmpită şi rîde omul ăsta de noi! Şi s-a dat jos.
Mi-am adus am
