Oferă-i cuiva o tequila şi ai toate şansele să te compromiţi. Vei părea un ins juvenil, un amator de beţii crîncene şi iuţi, neîngrijorat de perspectiva migrenelor cumplite şi nici de alte consecinţe, în general. Tequila a ajuns să fie un simplu catalizator de beţie, un drink de bar zgomotos şi aglomerat, băut în grabă, la tejghea, şi parcă în silă, cînd te gîndeşti la sarea şi la lămîia spre care te repezi, înainte şi după ce-o dai peste cap. O deprindere de consum şi o imagine cultivată de „industria barurilor şi distracţiei“.

Legal-comercial, pentru ca o băutură să se poată numi tequila este suficient să conţină un minim de 51% alcool de agavă (plantă exotică, răspîndită în Mexic şi în restul Americii de Sud, nici cactus, nici aloe, în ciuda cîtorva asemănări); restul poate fi spirt cerealier sau, mai rău, alcool obţinut din zaharuri. Ispita de a fabrica – în plină legalitate, dar la limita calităţii – şi de a vinde, sub numele de tequila, un „mixto“ (amestec) din distilat de agave şi alcool ieftin industrial e mare chiar şi pentru cei mai vechi şi prestigioşi producători. De aici durerile de cap şi faima veselă şi proastă a tequilelor tip „mixto“.

DE ACELASI AUTOR Cîrnatul cu varză şi Miss France Salata „japoneză“ Francillon Clafoutis - Jules Claretie Marmeladă de aceroleAdevărata tequila e cu totul altceva. Lăsînd la o parte mărcile, provenienţele, denumirile şi alte detalii, ceea ce contează e ca pe sticlă să fie scris „100% de agave“. Abia asta e garanţia unei tequila autentice. Veţi fi surprinşi cît de diferit, de plăcut, de lin şi de armonios îi este gustul. E ca un scotch single malt obţinut din alcool pur de orz, faţă de un whisky ordinar, făcut din spirturi amestecate de orz, grîu, secară şi alte cereale.

Şi încă un detaliu: în sticla de tequila nu veţi găsi niciodată un vierme. „Cu vierme“ e, eventual, mezcal-ul, dar nici acela musa