Înainte de război (și într-o foarte mică măsură în perioada comunistă) în agricultura autohtonă era folosită metoda lucrării pământului agricol ”în parte”. Ce însemna acest ”în parte”? O înțelegere între un țăran proprietar și alt țăran, prin care acesta din urmă lucra pământului primului, în schimbul unei cote-părți din producția obținută la final de pe acel teren. Acea cotă-parte nu depindea de costurile pe care cel care lucra pământul le avea (semințe, arat, semănat, cules, săpat, eventual irigat etc.), ci de producția propriu-zisă. Astfel, instituția lucrării pământului în parte se diferenția de arendă, care reprezenta o sumă fixă plătită de arendaș, indiferent de cât de mare sau mică era mare era producția.

Cota parte care îi revenea proprietarului terenului varia (în funcție de zonă, climă, negocieri, obiceiurile locului) între o jumătate (1/2, 50%) și o treime (1/3, 33%) din producție (arareori și doar în cazuri excepționale coborând sub această cotă). Mai mult, trebuie reținut că indiferent de numărul anilor în care terenul era lucrat în parte, proprietarul își primea pământul înapoi în aceeași stare. Acest procedeu era practicat îndeosebi de micii proprietari de pământ (pentru terenul pe care nu-l puteau lucra din diferite motive). Marii proprietari optau pentru arendă (o sumă fixă și sigură, cu atât mai mult cu cât nu puteau urmări la fața locului care este producția reală și nici nu doreau să se complice cu valorificarea acesteia).

Ce merită reținut din cele de mai sus? Că micii proprietari români cunoșteau valoarea exactă a pământului lor, solicitând de la 33% la 50% din producție, fără să-și mai asume vreun cost suplimentar. Iar faptul că instituția era practicată la nivel național arată că era rentabilă (desigur, într-o măsură mult mai mică decât pentru proprietar) și pentru cei care lucrau efectiv pământul. Diferența de beneficii ține ev