Potrivit articolului 1809 din Noul Cod civil, contractul de locaţiune încetează de drept la expirarea termenului convenit de părţi sau, după caz, prevăzut de lege, fără a fi necesară o înştiinţare prealabilă. În privinţa obligaţiei de restituire a bunului dat în locaţiune, contractul încheiat pe durată determinată şi constatat prin înscris autentic constituie, în condiţiile legii, titlu executoriu la expirarea termenului.

Aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător şi contractului încheiat pe perioadă determinată prin înscris sub semnătură privată şi înregistrat la organul fiscal competent. Dacă, după împlinirea termenului, chiriaşul continuă să deţină bunul şi să îşi îndeplinească obligaţiile fără vreo împotrivire din partea proprietarului, se consideră încheiată o nouă locaţiune, în condiţiile celei vechi, inclusiv în privinţa garanţiilor.

Noua locaţiune va fi însă pe durată nedeterminată, dacă prin lege sau convenţia părţilor nu se prevede altfel. În cazul locaţiunii pe durată nedeterminată sau în cazul locaţiunii expirate şi continuate prin tacită relocaţiune, oricare dintre părţi poate denunţa contractul prin notificare. Notificarea făcută cu nerespectarea termenului de preaviz stabilit de lege sau, în lipsă, de uzanţe nu produce efecte decât de la împlinirea acelui termen. La încetarea locaţiunii, chiriaşul este obligat să restituie bunul luat în locaţiune în starea în care l-a primit, în afară de ceea ce a pierit sau s-a deteriorat din cauza vechimii. Dacă nu face proba contrară, chiriaşul este prezumat că a primit bunul în stare corespunzătoare de întrebuinţare potrivit destinaţiei stabilite. Proprietarul are dreptul de a păstra lucrările adăugate şi autonome efectuate asupra bunului pe durata locaţiunii şi nu poate fi obligat la despăgubiri decât dacă chiriaşul a efectuat lucrările cu acordul său prealabil.

Dacă lucrările au fost e