Scriu în ajunul ultimei şedinţe a Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice. Se încheie cei patru ani cît a durat mandatul nostru şi nimeni nu ştie cum (şi chiar dacă) va continua această activitate a cărei necesitate fusese recunoscută încă din 1889. Atunci se puneau bazele acelei „comisiuni pentru păstrarea monumentelor naţionale“ care va fi înfiinţată oficial în 1892. Sub o formă sau alta, ea a supravieţuit pînă în 1977, cînd a fost suprimată, şi şi-a reluat funcţia din 1990, cînd era cu atît mai mare nevoie de ea după lunga întrerupere în timpul căreia am avut o dictatură care dărîma şi construia după bunul său plac. Chiar dacă, şi în ultima perioadă, s-au mai făcut încă eforturi de a apăra monumente şi situri istorice, cîte erau protejate de lege, precum şi alte vechi clădiri grav deteriorate sau în primejdie de a fi demolate pentru profitul speculei imobiliare, am ajuns să fim sat fără cîini. Devenită „consultativă“, comisia noastră nu mai are autoritatea necesară. Întrunirile ei, la sfîrşitul fiecărei luni, au din ce în ce mai mult un caracter formal, fiindcă, faţă de numărul crescînd al problemelor de rezolvat, se îneacă în birocraţie, fără a avea nici informaţia completă, nici mijloacele de a interveni. Ministerul Culturii, care şi-a adăugat cu cele mai bune intenţii la titlu „şi al Patrimoniului Naţional“, are şase funcţionari – da, şase! – ca să aibă grijă de 26.000 de monumente. Lista e insuficientă în condiţiile în care orice casă ce nu a fost înscrisă în inventarul oficial, deşi întrunea cele mai multe dintre condiţiile clasării, este expusă demolării. Extinderea muncii migăloase care a fost depusă de profesori şi studenţi ai Universităţii de Arhitectură pentru cercetarea zonelor protejate din Bucureşti s-a oprit din lipsă de fonduri.

DE ACELASI AUTOR Johnny Morţi şi manechine Un caz de mutilare Portarul şi rubinulAceastă rubrică urmăreşte