Vorbeam cu doar câteva ore în urmă despre un demn reprezentant al instituțiilor statului, care fusese auzit discutând despre ziariștii care reflectă activitatea acelei instituții la care lucrează în termeni prea puțin plăcuți. Omul cu care discutam era și el un membru al branșei noastre și era, pe bună dreptate, indignat de respectiva atitudine cel puțin nepoliticoasă. Și, culmea, nici nu era prima dată când auzise vorbe grele despre jurnaliști de la unii dintre subiecții din viața politică și administrativă locală și/sau națională. Numai că discuția cu el mi-a adus aminte de niște vorbe auzite acum ceva timp, nu foarte mult, la unele întâlniri cu vajnici reprezentanți ai actualei opoziții. Atunci, respectivii oameni politici nu au scăpat ocazia să ne amintească nouă, ziariștilor prezenți, că avem o datorie cetățenească în a demasca excesele actualei puteri.

Văzând că discursul cu datoria civică nu prinde la poate singura categorie profesională care a mai reușit să schimbe ceva în țara asta, aceiași opozanți au început să bată apropouri mai mult decât străvezii la epoci nu demult apuse, cu jurnaliști care au plătit și ei cu libertatea și chiar viața pentru greșeala de a nu se da imediat de partea învingătorului politic, impus la vremea respectivă sub amenințarea tancurilor sovietice. Iar la final, respectiva discuție a ajuns, inevitabil, la dictatura pe care, chipurile, jurnaliștii care aleg, din motive mai mult sau mai puțin înțelese, să scrie într-un anume mod, o susțin. Iar prin această susținere, pasămite, dictatura cu pricina reușește să rămână la putere.

Concluzia la care puteam ajunge, după invective, amenințări și apeluri la civism, era că noi, jurnaliștii, suntem atât de tari încât noi suntem vinovați de tot ce merge prost în țara asta.

Și tot noi, cred unii, putem să schimbăm guverne, partide, orânduiri chiar. Nimic mai fals, pentru că vr