În 1989, la începutul toamnei, am mers la tradiţionalul festival TimRock, care s-a desfăşurat atunci în grădina de vară a cinematografului Capitol din Timişoara. Era cald, era frumos, iar serile erau răcoroase şi blînde. Frumoasa vară indiană a Timişoarei – cei care au cunoscut-o nu o uită niciodată. Pentru mine, amintirea acelui festival e asociată cu libertatea maximă, fără zăgazuri: tocmai scăpasem de stagiul militar obligatoriu, în iulie intrasem la facultate, peste cîteva săptămîni urma să mă instalez într-un cămin din Timişoara, ca student la Filologie, iar acum ovaţionam entuziasmat, urcat cu picioarele pe băncile de lemn ale cinematografului de vară, în timp ce pe scenă se cînta rock. Rock românesc. Timişoara, vară, studenţie, rock – ce altceva mi-aş mai fi putut dori?

Ceva din dubla gîndire impregnată în circumvoluţiunile tuturor celor care au trăit în vremea aceea mai stăruie şi acum. Prin comparaţie cu marea deschidere de după Revoluţia din Decembrie 1989, momentele anterioare de „libertate“ par triste în avîntul şi eroismul lor mărunt. Dar aşa simţeam pe atunci – eu şi alte sute de mii de tineri. Pentru noi rockul era o formă de frondă, de respingere a conformismului epocii – de libertate –, iar rockul românesc era un soi de disidenţă în sînul sistemului.

DE ACELASI AUTOR Scurta mea listă de eroi locali Cum NU a plagiat Victor Ponta - ipoteza Borges Peşti de sticlă, poze cu morţi, fructe de plastic Literatură de mic consumÎmi amintesc că în seara aceea magică vreo zece liceeni ţopăiau îndîrjiţi pe băncuţele din lemn, în timp ce pe scenă Celelalte Cuvinte tocmai cîntau, cred, „Iarbă prin păr“. La un moment dat, una dintre bănci a cedat, s-a rupt, iar puştii s-au îndîrjit să sară în continuare, pînă au făcut praf scîndurile semiputrede. În tot acest timp urlau şi agitau mîinile pe sus. Acolo, în spaţiul acela al rockului, în sanctuarul muzi