Fotbalul nostru nu e pierdut cîtă vreme are o lojă în care copiii dau verdictul

Un mic ritual, înainte de start. O femeie cu fularul broboadă peste cap umple o sticlă de la cişmea. Apoi se duce spre banca tehnică, cu sticla într-o mînă şi o lădiţă de piele în alta. Trusa. Meciul va avea asistenţă medicală. Blocuri de opt şi zece etaje fac paravan în dreptul stadionului “Victoria”. Ar putea fi oricare alt stadion de pe lumea asta. Cu iarbă arsă, cu două porţi. Dar se numeşte “Victoria”.

Fotbalul se joacă pe margini, lîngă un platan bătrîn. Doi copii cu şireturi desfăcute şi căciuli trase pe frunte dau balonul de la unul la altul. Sînt, pe rînd, portar şi atacant. Meciul n-a început. Puştii de la Spicul au ieşit la încălzire. Cei de la Electroaparataj trag la poartă. “Trebuie să vină domn’ patron cu echipamentul!”. Domn’ patron e pe drum, în trafic. “Centralul”, un băiat de liceu, se uită la ceas. “Mai stăm cinci minute şi gata!”. Pînă şi în Liga a IV-a, există limite.

Vine şi echipamentul, gîfîind. Începe. Domn’ patron joacă şi el, “să dau asta jos”, explică arătînd spre abdomen. Adaugă apoi, preventiv: “Asta e, fotbalul mic a rămas mic!”. În tribune, un tată cu sacoşele de la piaţă, la picioare, şi puştiul lui. La loja oficială, vreo zece capete se clatină înţelept: “Pot să joace şase luni că nu dăm gol!”, “N-am bătut pe nimeni anul ăsta!”. În mica galerie locală de la etaj, au urcat şi copiii cu mingea. Se simte mai puţin vîntul. În partea fără blocuri de lîngă stadion, e cîmp viran semănat cu buruieni şi stîlpi de înaltă tensiune.

Meciul. Dacă doar l-ai auzi, ar fi bufniturile balonului lovit de diverse modele de pantofi sport şi comenzile antrenorului de la Spicul. “Atacă-l, bă, nu te uita la el!”, “Cum să dai, mă, acolo?”, “Faceţi, bă, marcaj la un loc!”. “Jidane, coboară, Jidane!”, “Joacă bine Jidanul!”. “Jidanul” e porecla unui atacant