Aşadar, The Economist defineşte un membru al clasei mijlocii globale ca fiind acel individ care, după ce plăteşte cele necesare supravieţuirii (mîncarea, chiria, îmbrăcămintea pentru întreaga familie), mai rămîne cu o treime din venituri pentru a decide, în funcţie de aspiraţie, inspiraţie şi nevoi, fie să plece într-un concediu, fie să plătească o şcoală mai bună pentru copii, fie să îşi facă o asigurare medicală la un sistem mai performant. Prin 2008 (fix înainte de criză), celebra revistă (în opinia mea, cea mai bună publicaţie săptămînală din lume), ajungea la concluzia că numărul pămîntenilor care îndeplinesc această condiţie a depăşit jumătate din totalul populaţiei globului. Extrem de interesantă era analiza tendinţelor politice, care îmi amintea de o descriere a mişcărilor de plăci tectonice. Avînd în vedere că, în ciuda diferenţelor de cultură şi mediu politic, interesele clasei mijlocii sînt comune, The Economist paria pe o consolidare a mişcării civice în state cu grad mai scăzut de libertăţi civile (Rusia, China, Orientul Mijlociu), înspre liberalizare, flexibilizare a regimului politic, libertăţi sporite pentru mişcarea capitalului şi a persoanelor. La The Economist, scriitura este impecabilă, umorul este omniprezent, grafica întregeşte imaginea unei publicaţii de o calitate ireproşabilă. Cu toate acestea, sînt slabi de tot în materie de profeţii. În 2011, ioc mişcări sociale în Rusia sau China. În schimb, „ochiupaiuri“ prin toată lumea occidentală. The Economist a nimerit-o, însă, în cazul Orientului Mijlociu. În timp ce majoritatea comentatorilor analizau primăvara arabă prin prisma „obidiţilor sărăciţi de preţul mîncării“, influenţat de analiza din 2008, eu vedeam în manifestanţii convocaţi pe Twitter şi alte scule de media sociale doar grupuri masive de membri ai clasei mijlocii care doresc deschiderea societăţilor în care trăiesc. Deschidere de