Primăvara arabă – cu cereri economice, democratice şi seculariste – aduce la putere, în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, islamul politic cu comportament imprevizibil.

Islamul politic radical, islamul militant, mişcările islamiste nu au avut nici un rol în primăvara arabă, nu au fost catalizatorii ei – este ceea ce s-a repetat obsesiv, în perioada de vîrf a revoltelor, peste tot în lumea arabă. Este şi ce a fost oferit ca argument suprem pentru calmarea temerilor într-un spaţiu în care cultura politică şi socială a fost marcată de mişcările radicale ca alternativă la regimurile vremii. Prima afirmaţie este corectă – da, islamul radical şi politic a fost el însuşi luat prin surprindere de mişcările populare, mişcările radicale islamiste nu au fost catalizatori ai schimbărilor care au măturat şi mătură încă spaţiul arab, însă au fost forţele care s-au trezit cel mai repede şi, firesc, au prins valul schimbărilor. Singura ţară în care nu este clar, din lipsa informaţiilor independente suficiente, cine anume a pornit protestele, este Siria, unde sursa iniţială a opoziţiei este bănuită a fi în zona Fraţilor Musulmani sirieni, ceea ce nu înseamnă însă că, în acest moment, revoltele nu sînt extinse la o mare parte a populaţiei. A doua afirmaţie, potrivit căreia derapajele spre un islam politic radical în regiune nu vor apărea pentru că primăvara arabă nu a fost iniţiată de mişcări islamiste, are multe fisuri. În primul rînd, protestele, peste tot în regiune, au fost rapid alimentate şi de astfel de mişcări, ai căror membri s-au grăbit să se amestece, să se lipească la motorul principal format din elitele intelectuale, tineret şi studenţime, în timp ce marea masă, tăcută de cele mai multe ori, s-a mulţumit să urmărească la televizor evenimentele.

Schimbarea la faţă a islamiştilor

DE ACELASI AUTOR „Trezirea arabă“ în confuzia postrevoluționară Iran