Rarele emoţii, multele iluzii şi ceva sarcasm
Deşi ştiu bine că anchetele noastre de sfîrşit al anului nu se desfăşoară la ONU, acolo unde se cere o justificare a votului, nu-mi pot ascunde plăcerea de a nu fi fost original cînd am decis să nu pun nici un fotbalist român pe primul loc în superlativele anului 2011; am fost alături de confraţii mei, domnii Geambaşu şi Mierlă, graficianul Gazetei renunţînd chiar la avea un favorit pentru primele 3 locuri. Ca să fiu sincer şi pe 31 decembrie, opţiunea domnului Mierlă nu mi s-a părut exagerată; se poate accepta - în lumina rece a rezultatelor fotbalistice din acest an - că nu avem nici 3 oameni care să se fi impus categoric în disciplina asta care ne mănîncă zilele şi nopţile. O scriu lejer: nu am remuşcări fiindcă nu l-am pus pe Torje number one şi nici printre primii 5; căci ori îl puneam primul, ori nu-l puneam deloc. Adică, unde? Peste sau după Dănciulescu şi Sînmărtean, oamenii mei indiscutabili, dacă tot nu am unul “mînăstire” - cum spuneam pe vremuri, la hipodrom, cu Fănuş, cînd vedeam un superfavorit… Nu pot face abstracţie de meciurile lui Torje la Udinese, unde mi se confirmă că unul e fotbalul de acasă şi altul cel de afară. Dintre toţi ai noştri care prestează afară nu l-am fixat cu inimă uşoară decît pe Săpunaru.
Analizînd clasamentele anchetei, mi-a sărit în ochi slaba prezenţă a mai tuturor stranierilor noştri; prea puţini s-au aventurat să-i pună printre fruntaşii fruntaşilor pe Chivu, pe Mutu, pe Tamaş, pe Marica… Torje, fie şi number one, nu ne diluează regretul, doar ne “consolidează” iluzia conform căreia am mai putea da Europei valori stimabile, în nici un caz inestimabile. Cărei Europe? Celei întinse - cum o vedea generalul De Gaulle - de la Atlantic pînă la Urali? Asta da, căci dăm valori şi peste Urali, dincolo de ei, în Sibera şi pînă în China şi Coreea de Sud. E o victorie străluci
