Nu ştiu cum vă umpleţi dumneavoastră minutele de dinaintea alunecării în somn, dar la mine devine cu amintiri din copilărie şi de pe munte. Aproape invariabil urcuşuri pe coame, dealuri, stînci, cutreier de păduri, fîneţe, peşteri, iazuri, fie vară, fie iarnă. Toate, alături de-o puzderie de detalii domestice din epoca preşcolară. Precizez: nu vorbesc de orele de insomnie, sau de adormirile panicate, adesea eşuate şi nervos reluate, care-ţi bubuie-n tîmple iritările, umilinţele şi neputinţele de peste zi. Nu. Ci de pufoasele retrageri în vizuină, fireştile strecurări în culcuşeală, cînd se-ngînă trezia cu însomnurarea, acea rotire de sine în simulacrul himeric al phoetus-ului fără griji care ai fost cîndva.
Uite-aşa mi-am dat seama ce dar – infim, dar curat – vă pot pune şi eu în faţa bradului de Crăciun, la această ultimă apariţie dilematică din 2011: amintirea cîinilor de vînătoare din copilăria mea. Habar n-am de ce-i revăd aşa des cu ochii sufletului şi nici nu am de gînd să-mi explic logic fenomenul.
Totul pleacă de la personajul fabulos al prunciei mele, bunicul din partea mamei, cunoscut la secţia forjă din uzinele „Autobuzul“ şi-n perimetrul Piaţa „Progresul“ (fostă Donescu) de pe Şoseaua Giurgiului – Bellu – Ferentari drept „Nea Costică (Cristea) Vînătorul“. Dunărean epicureu, temperament sangvin, micuţ dar focos, băutor atletic, impetuos cîntăreţ de romanţe şi tolbă nesecată de basme, ucenic de la 16 ani la „Lemetru“, împătimit de vînătoare şi recunoscut reparator de arme de colecţie (mai ales de puşti belgiene, inclusiv pentru Florian Dănălache!), Nea Costică al (sufletului) meu era şi un pasionat dresor de ogari. Cînd eu trăiam sedus, pe la cinci ani, prima dragoste canină (căţeluşa Tosca, un brac subţirel şi aproape eteric), legenda familiei se numea Pick, pointerul care-l salvase pe bunicu-meu de la moarte. „Într-o noapte de crivăţ cumpli
