- argument -
Rockul românesc de dinainte de ’89 este, din păcate, o suită de amintiri vehiculate în cerc restrîns.
Dan Andrei Aldea, cel mai mare chitarist pe care l-a dat România, Doru Apreotesei, Ladislau Herdina, Dimitrie Inglessis, Radu Goldiş, Păuniţa Ionescu, solista primei trupe româneşti de rock feminin – Catena, Mircea Florian, poate cel mai avangardist personaj din muzica românească, trăiesc cu toţii, unii de cîteva decenii, în străinătate, şi sînt legende în viaţă doar pentru o mînă de oameni.
Alţi eroi ai rockului românesc, precum Dorin Liviu Zaharia (poate cel mai interesant personaj din istoria pop-ului românesc), Nicu Vladimir (cel mai rebel folkist), Nicolae Enache, Liviu Tudan, Valeriu Sterian, Mihai Marcovici, Gabriel Drăgan sau compozitorul Richard Oschanitzky, despre care mulţi spun că avea geniu, sau Alecu Rădulescu, cel care l-a învăţat chitară pe Jeff Beck, au dispărut, cei mai mulţi prematur.
Cele mai bune albume româneşti de rock de pînă în ’89 (cel puţin în opinia mea, aştept comentarii şi adăugiri!) – Cantafabule (1975) de la Phoenix, Zalmoxe (1978) de la Sfinx şi Un joc (1980) de la FFN sînt aproape de negăsit astăzi.
DE ACELASI AUTOR Bilanţ 2012 Cel mai rapid roman din lume Conjuraţia Eminescu (II) Inocenţa. Roman & muzeuAlte zeci de trupe care au cîntat în perioada anilor ’60-’80 nici n-au apucat să înregistreze vreun album, s-au pierdut înregistrări (Liviu Tudan şi-a ars partiturile unei opere rock, Sinestezie, interzisă în 1971) sau au fost mutilate, compromise de cenzură. Ce se mai ştie azi despre nume precum Post Scriptum, Olympic ’64, Metropol, Modern Grup, Curtea Veche nr. 43, Academica, Experimental Q, Accent, Redivivus, Basorelief, Sideral, Gramophon sau Domino? Arhivele TVR păstrează extrem de puţine filmări, iar posturile actuale de radio n-au memorie.
Cît de popular, de valoros şi de politic
