În aceste ultime săptămîni, lamentaţia naţională s-a concentrat în jurul ideii (exprimate sub forma unui suspin) „De ce România n-a avut un Havel?“. Nu-i pentru prima dată. Cînd, în primăvara lui 2010, murea polonezul Kaczynski, unii compatrioţi spuneau: „Iată ce preşedinte brav avea Polonia, pe cînd noi ne-am potcovit cu Băsescu“; acum, la moartea lui Václav Havel, aceiaşi spun: „Iată cine a făcut tranziţia în Cehia, pe cînd nouă ne rînjea Iliescu“. Nu ştiu cum se face, dar românilor le lipsesc exact acei lideri (diferiţi între ei!) care tocmai au murit prin vecini (spre Occident).
Pus în faţa acestei întrebări – „De ce România n-a avut un Havel?“ –, oricare dintre noi e dator cu două răspunsuri: 1) De ce anume ar fi trebuit să avem un Havel?; şi 2) De ce, aşadar, nu l-a avut? Eu unul nu mă văd printre cei în stare să dea soluţii definitive la aceste dileme. Tot ce fac în continuare este să schiţez cîteva posibile părţi de răspuns.
În primul rînd, cred că nu atît de Havel-i am dus noi lipsă în anii ’80, cît mai curînd de atmosfera care să-i pună în valoare la începutul anilor ’90. La nici o săptămînă după căderea lui Ceauşescu, mulţi români şi-au dat seama – dintr-odată – că Doina Cornea e cam ştirbă, că Radu Filipescu e cam absent, că Paul Goma e cam frustrat, că Dinescu e cam exaltat, că soacra lui Dinescu e cam rusoaică şi că Blandiana e cam... etc. Temătorii & precauţii de dinainte au devenit brusc foarte exigenţi cu privire la cei care avuseseră curaj, totuşi. Nu vreau să spun că Doinea Cornea era un Havel la feminin; ci doar semnalez că acea femeie a avut un curaj cu totul şi cu totul invers proporţional cu atenţia ce i s-a dat, în ultimii 20 de ani, la noi. Pe Radu Filipescu abia dacă-l vezi, din an în an, prin decembrie, pe la TV; cît despre Dinescu, între timp ne-am lămurit (cică!): nu el a luptat cu Ceauşescu, ci soacră-sa şi KGB-ul.
D
