De cînd am început să public la Dilema, de fiecare Crăciun am scris, după cum se cade, cîte o pilulă „sărbătorească“. Dar ideea că şi anul acesta trebuie să trec prin acest ritual m-a cam indispus. Iar? Despre ce să mai scriu, astfel încît să nu repet la nesfîrşit aceleaşi lucruri şi, mai ales, să nu sune a răspuns la întrebarea jurnalistică agasantă – Dumneavoastră, ca specialist, ce părere aveţi despre porc?. În impas de inspiraţie şi chef, am început aşadar să răsfoiesc pilulele anterioare. Mi-am dat seama astfel că, aliniate cronologic, sarma după sarma, aceste texte oferă a inedită imagine a tranziţiei noastre profunde. Căci, credeţi sau nu credeţi, nici sarmaua nu mai e ce-a fost iar povestea ei este şi povestea noastră!

La începuturi, toate pilulele mele erau variaţiuni pe tema „miroase a sarmale peste Munţii Carpaţi!“. Simţeam sarmalic, deci eram un bun român, totdeauna împăcat cu mine şi cu viaţa, în timpul suspendat al sărbătorilor. De fapt, mă bucuram necondiţionat de sărbători şi încercam – fără să insist prea mult însă... – să le găsesc o condiţionare culturală mai finuţă.

Primul element meta-sarmalic l-au constituit artificiile. În anul respectiv, la Buşteni, am asistat timp de ore în şir la un dezmăţ vizual nemaivăzut: ploua cu curcubee peste Munţii Carpaţi! În anul următor, eram deja obişnuit cu acest spectacol; după doi, trei ani acesta slăbise în intensitate – sau nu-l mai percepeam eu ca pe ceva aparte.

DE ACELASI AUTOR A fost sau n-a fost? - despre societatea deziluziei Risipă fericită! Izmenele bătrînului domn Ciobanul şi expertulCătre sfîrşitul anilor ’90, m-a izbit o primă transformare, de-acum socială: printre citadini, Crăciunul nu mai era sfînta sărbătoare a familiei, rudele fiind tot mai mult dublate (sau chiar înlocuite) de prieteni, iar prietenii erau tot mai frecvent colegi. Al cui eşti aluneca încet-încet spre unde