Nu ştii cum să absorbi imaginile. Incredulitatea referitoare la autenticitatea lor lasă treptat loc perplexităţii şi apoi angoasei înnecăcioase. Dacă cineva mai avea dubii despre cum ar fi arătat România lui Ceauşeşcu la moartea acestuia trebuie doar să privească acum la filmuleţele din Coreea de Nord de la moartea lui Kim Jong-il. Asemănările cu scenariul românesc sunt atât de tulburătoare încât ne putem imagina tabloul evenimentelor fără să ne temem de erori prea mari de reprezentare.

Poate că l-am fi putut vedea de pildă pe un Năstase şi pe un Iliescu în postura de înalţi preoţi de ceremonii, dacă nu în fapte, atunci măcar în cuget. Apoi, un Ponta cu mintea veşnic fragedă ar fi lăcrimat probabil la soclul marelui conducător ca orice bun procuror stalinist care şi-a pierdut tătucul. Un Antonescu, soldat întreprinzător din linia a zecea, nici foarte convins dar nici indiferent la propria carieră, ar fi profitat de ocazie pentru a medita profund la cum ar putea moartea conducătorului să-l binecuvânteze cu o sinecură care să-i adumbrească mai multe roade personale (se recunoaşte cineva în asta?!). Iar un Băsescu ar fi închinat un coniac pe mare, unul scump se înţelege, pentru că, de bine de rău, patria socialistă i-a dat o viaţă bună. La toţi aceştia, mase mari de muncitori ar fi inundat străzile preaslăvind cuceririle socialiste. Normal, că doar nu degeaba au fost cocoţaţi la vârful ierarhiei economice şi sociale, ei fiind floarea şi speranţa umanităţii.

Dar să revenim după acest coşmar-hipnoză la momentul funerar al lui Kim Jong-il deoarece, mi se pare mie, acesta ne învaţă câteva lecţii fundamentale despre morfologia unui regim totalitar. Mai întâi, orice regim politic, oricât de cinic şi represiv, se sprijină pe o masă critică de oameni. Asta înseamnă că el are la baza sa oameni care cred sincer în el. Cu alte cuvinte, trebuie abandonată o mitologie