Consider că într-o dezvoltare „canceroasă” a societăţii de azi, e nevoie de un anticorp social, iar ascultarea tăcerii unui copil cred că ar putea deveni instrumentul de luptă împotriva imposturii şi a brutalităţii omului matur, cel care uită prea uşor că a fost cândva şi copil!

În munca de ducaţie cu copiii de la grădiniţă, am înţeles foarte bine că ascultarea este o artă plină de nobleţe, dar şi o deprindere care se învaţă cu perseverenţă prin autocontrolul care se cristalizează şi se educă în munca de fiecare zi. În educaţia copiilor mei de acasă, dar, mai ales în cizelarea personalităţii celor din grupa de la grădiniţă, am desluşit faptul că, mai întotdeauna, calitatea ascultării poate fi influenţată de faptul că noi, educatorii, participăm la o discuţie obişnuită, cu o opinie deja formată, atât despre ceea ce se spune, cât şi despre persoana care ne vorbeşte, ca să nu mai amintesc de faptul că-i putem desconsidera cu uşurinţă pe cei care au puncte de vedere diferite de ale noastre, iar atunci doar îi auzim, fără să-i ascultăm! Da, da, să recunoaştem că în multe cazuri, pe cei mici, doar îi auzim, dar nu-i ascultăm! Auzirea se transformă în ascultare numai când dăm atenţia noastră celui care ni se adresează. Când urmărim cu atenţie şi implicare mesajul verbal şi cel nonverbal şi îi comunicăm apoi că l-am înţeles. Când verificăm dacă înţelegerea noastră este similară cu mesajul transmis, aceasta presupune un interes real faţă de cealaltă persoană, atenţie sinceră şi responsabilitate. Ştim că jocul este avantajul copilăriei, vârsta la care încă mai suntem dispuşi să credem că imposibilul poate deveni posibil, când putem pune totul la îndoială şi accepta totul, când vorbim prin gesturi şi prin tăcere, dincolo de cuvinte, când avem încă sufletele nealterate şi putem aprecia frumuseţea cuvântului de iubire, pentru că ne putem entuziasma pentru un fir de iarb