În primul rând pentru că nu am nici un motiv să cred că 2012 va fi mai bun decât 2011. După trei ani de criză – financiară, bancară şi economică – anul care vine promite – prin criza generalizată a datoriilor suverane – să fie vârful celei mai grave crize globale din ultimul secol. Nici măcar cea din 1929 -1933 nu a avut efectele drastice pe care le are aceasta, într-o economie globalizată excesiv.

Să zicem însă că ne este mai aproape cămaşa naţională decât haina globală. Pe de o parte suntem scutiţi de efecte grave şi pe termen lung pe care le-ar fi presupus o economie industrializată. Din fericire (!?) din industria românească, mult mai puţin aptă de replieri în funcţie de cererea mondială, n-a mai rămas mare lucru. Ce-a rămas, se poate adapta mai uşor variaţiilor pieţei, pentru că implică costuri mai mici. Gravă va fi, în 2012, scăderea continuă a consumului intern, ca urmare a politicii de austeritate şi a diminuării continue, sub efectul inflaţiei, a veniturilor amputate de reduceri şi îngheţări ale majorităţii populaţiei. În 2012 cei săraci vor deveni în mod palpabil mai săraci, în timp ce polul bogaţilor va acumula pe baza disponibilului de lichidităţi şi a preţurilor scăzute ale oportunităţilor de achiziţionare.

Efortul investiţional al Guvernului nu va realiza mare lucru, deoarece se plasează într-o zonă cu impact redus pe piaţa muncii, iar străzile şi autostrăzile nou construite nu-şi vor demonstra eficienţa imediat, ci în plan îndepărtat. Creşterea economică nu va putea veni însă, doar de la investiţiile statului – reduse, din motive bugetare – ci de la sprijinul pe care statul ar trebui să-l acorde sectorului privat – cel mai în măsură să se adapteze la cerinţele şi evoluţiile pieţei. Acest sprijin însă se reduce la câteva capitole deja consumate - „prima casă” sau „rabla” – iar stabilitatea fiscală rămâne un deziderat neatins, mai ales în per