L-am întâlnit pe Tudor Gheorghe într-unul dintre acele momente pe care numai un artist le cunoaşte şi le poate înţelege - momentul de maximă dăruire, chiar înaintea primelor aplauze, înaintea primilor paşi pe scenă. Era tulburat, îi fremătau mâinile sprintene pe chitară, iar ochii îi jucau cu vigoarea şi cu optimismul pe care numai la el le-aţi văzut.

Se pregătea să cânte, să recite, să joace, să trăiască, din nou, spectacolul său „Degeaba...?!", în faţa unei săli prea aglomerată pentru dimensiunea sa, dar prea goală pentru neliniştea din melodii şi pentru forţa acelor cuvinte. Tudor Gheorghe este unul dintre acei voinici cu peri cărunţi care încă n-au învăţat să-şi piardă speranţa. Înainte de toate, însă, Tudor Gheorghe este oltean. Şi aşa sunt ei, oltenii - neam de piatră -, rămân flăcăi cu piepturile tari, oricât ar roboti prin lumea asta ticăloasă. Aşa sunt, legaţi de pământul de acasă, de vatră şi de pâinea din ţest, şi n-ar uita de unde-au plecat oricâte le-ar fi dat să trăiască. Am vorbit cu Tudor Gheorghe despre lumea sa de acasă, idilică, dar adevărată, despre binecuvântata sa mamă şi despre sfântul său tată, despre ţăranii lui cei frumoşi şi despre lăptăresele care nu mai sunt. Toate acestea - Jiul, ramul - au marcat „devenirea" lui Tudor Gheorghe. Citiţi în continuare o frescă a românismului adevărat, a lucrurilor care contează, o frescă a începutului, aşa cum trebuie să fie el. De la Podari, cu dragoste. Faimosul artist susţine că spectacolele sale sunt educative şi au un evident caracter didactic.

„Adevărul": Cum era satul Podari în vremea copilăriei dumneavoastră? Ce imagini păstraţi încă vii de acolo?

Tudor Gheorghe: Am avut marea şansă de a mă naşte într-o perioadă în care satul românesc era chiar sat! Podariul nu devenise încă o suburbie jenantă a oraşului Craiova. Era chiar sat şi, ca în toate satele dimprejurul Craiovei, erau şi aco