Politica guvernamentală a însemnat, în 2011, o necontenităpendulare între incompetenţă, prostii şi şmenuri, pe de o parte, şi fumigene, diversiuni, pe de alta. În privinţa incompetenţei,nu- s prea multe de zis.De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere, aşa că n-am putut avea prea mari pretenţii de la un cabinet selectat nu pe criterii profesionale, ci doar pe loialitate oarbă faţă de partid. Fumigenele, diversiunile, temele false însă au fost minuţios pregătite. Spre a anestezia protestele faţă de tăierea sălbatică a pensiilor şi a salariilor, faţă de politica fiscală aberantă, faţă de distrugerea sistematică a statului social, a răspunderii acestuia pentru un trai decent al cetăţenilor. Spre a masca incapacitatea de a găsi soluţii lucide de atenuare a efectelor crizei, de atragere a fondurilor europene, nu doar disponibilizări negândite, măsuri de austeritate apreciate în cancelariile UE ca fiind de neacceptat. Spre a se acapara, într-un climat ceţos, toate funcţiile şi a le împărţi după gradul de rudenie cu jupânii partidului- stat sau de obedienţă politică. Mai ales spre a păstra cât mai mult vălul asupra unor grave acte de corupţie, care au infestat toate palierele administraţiei şi prin care se scurgecătre clientelă Bugetul.

Acestui amalgam de nepricepere şi, deopotrivă, de abuzuri şi de interese de gaşcă i-au servit drept paravan neîntrerupta ameninţare cu “Nu vor fi bani de pensii şi salarii”, punerea periodică pe tapet a unor teme ca revizuirea Constituţiei, reorganizarea administrativă a ţării. Sau remanierea guvernamentală, gogoriţă menită să păcălească şi ea populaţia (“Las’, că poate cad Boc şi ciumeţii lui”). O ţară întreagă a tras astfel şi în 2011 barca pe uscat. S-a ajuns însă la o evidentă masă critică. Un sondaj de zilele trecute relevă că 70% din populaţie a trăit în acest an la limita şi sub limita supravieţuirii, a nesiguranţei, a vieţii de p