Îi invidiez foarte mult pe oamenii care sunt liniştiţi din partea lui Dumnezeu, care întâmpină Crăciunul aşa cum se cade el întâmpinat, cu lumină în suflete. Cu bucurie, cu dragoste de semeni. Care sunt buni creştini cu modestie şi moderaţie, aşa cum sunt buni cetăţeni, buni părinţi, oameni buni, în general.

Îmi plac nespus de mult aceşti oameni. Mai mult chiar, îi invidiez până şi pe cei răi care aşteaptă cu bucurie Crăciunul. Chiar dacă au fost ticăloşi tot anul, dacă în ziua aceasta boltită ca o biserică îşi aduc degetele împreunate pe frunte, pe piept şi pe umeri, cu naturaleţea cu care vorbesc sau umblă, ei arată prin asta că sunt în Dumnezeu şi că Dumnezeu este în ei, strălucind ca un bob de briliant pe catifeaua neagră a păcatelor lor. Eu n-am ştiut să-mi fac cruce până după vârsta de treizeci de ani.

Când se apropie Crăciunul, devin neliniştit şi nervos ca în faţa unui examen. Mai mult, ca un analfabet în faţa unui examen. Mai mult chiar, ca un analfabet în faţa unui examen de care depind sufletul şi viaţa lui. Un examen pe care n-are voie să-l rateze, dar pe care nu-l poate nici lua, căci ştie că nu va înţelege întrebările, iar cei ce-l privesc de la catedră, de la o înălţime nemăsurată, nu-i vor înţelege, nici nu-i vor auzi măcar, răspunsurile. În Ajun bag aspiratorul, fac cumpărături, mă fâţâi pe la bucătărie ajutând la sărmăluţe şi la friptură, apoi după-amiaza împodobim pomul de Crăciun. Şi cinăm, îmbrăcaţi de gală, ciocnim paharul cu vin, facem fotografii copilului care se-ntinde după globuri. Dar eu nu sunt acolo, eu dau înconjor, mai mult ca-n orice altă zi a anului, nesfârşitei cetăţi a lui Dumnezeu, căutând un pod care să nu fie ridicat şi o poartă neferecată. Strig: "Doamne, ajută necredinţei mele!", dar ştiu că nu voi fi ajutat, pentru că nu ştiu ce-nsemnă credinţa, credinţa fără de îndoială. De la treizeci de ani citesc şi