Am în faţǎ un grafic în care am inclus toate sondajele privind intenţia de vot publicate în ultimele şase luni. Liniile sunt cvasi-paralele: USL oscileazǎ între 52 şi 58%, PDL - între 15 şi 20% (afarǎ de sondajele IRSS), Partidul Poporului (mai sǎltǎreţ) între 7 şi 14%, UDMR între 4 şi 7%, PRM tot pe-acolo, UNPR (iar, afarǎ de IRSS) între 1 şi 2%. Dinamica aminteşte cursele de ciclism-vitezǎ, în care concurenţii pedaleazǎ lent, umǎr la umǎr, uneori reuşind sǎ se opreascǎ de tot, pândindu-se reciproc; pânǎ ce echilibrul se rupe brusc, cicliştii zvâcnesc în sprintul decisiv, în care nu mai e loc de depǎşiri, reveniri, contraofensive.
În spatele acestei încordate aşteptǎri se petrec însǎ mişcǎri importante; unele dintre ele ne sunt dezvǎluite de excelenta serie de analize publicate recent de Fundaţia Soros în cadrul programului Studii Electorale Româneşti. Nu este vorba cǎ „în rândul opiniei publice s-a setat trendul (sic!) scăderii USL în preferinţele politice ale electoratului şi creşterii PDL". Cifrele menţionate luni de cǎtre purtǎtorul de cuvânt al PDL (USL sub 50%, PDL spre 25%) sunt, pânǎ la menţionarea sursei, simple zvonuri. Pentru ca o asemenea tendinţǎ sǎ aparǎ, ar fi necesar ca opinia publicǎ sǎ creadǎ în justeţea politicii anticrizǎ a guvernului. Dar sondajul menţionat (chiar nu-s motive sǎ bǎnuim nici Fundaţia Soros, nici The Gallup Organization, realizatorul sondajului, de poziţii partizane) ne spune clar: 88% din electoratul român are încredere puţinǎ, foarte puţinǎ sau deloc în capacitatea guvernului actual de a administra ţara pe timp de crizǎ.
Una din analizele cuprinse în programul sus-menţionat („De la criza economică şi preşedintele-jucător la consolidarea democraţiei") semnaleazǎ o tendinţǎ cu adevǎrat importantǎ ce se manifestǎ în opinia publicǎ româneascǎ. Dacǎ la începutul anilor 2000 jumătate din populaţie îşi dorea un preşedint
