În centrul calendarului popular al românilor stă Soarele, străveche epifanie uraniană. Soarele înfrunzeşte şi desfrunzeşte codrul, leagă şi dezleagă anotimpurile, reactualizează timpul sacru şi ne ajută să renaştem mai puri, mai frumoşi, mai înţelepţi.
Sărbătoarea Anului Nou nu a avut o mare însemnătate în comunităţile tradiţionale româneşti, Revelionul fiind un import târziu de sorginte urbană, destul de greu de acceptat de bătrânii satelor. "La noi, în vremurile mai vechi, lumea nu ştia de Revelion. (...) În seara precedentă vârstnicii se adunau, povesteau, se omeneau, ca în seara de Crăciun. (...) La miezul nopţii se trăgea clopotul la biserică, iar sătenii ieşeau din case şi pocneau şi puşcau să alunge diavolii, să nu fure Anul Nou." (Marcel Lapteş – "Timpul şi sărbătorile ţăranului român")
Pe teritoriul ţării noastre au fost identificate cel puţin trei începuturi de an: la 1 ianuarie (calendarele iulian şi gregorian), la 1 martie (calendarul roman), şi la 1 septembrie (calendarul biblic). În plus, potrivit cercetărilor etnologului Ion Ghinoiu, este posibil ca în perioada 13 noiembrie – 6 decembrie, profund marcată de ritualuri de înnoire a timpului (Ovidenia, Filipii de Toamnă, Sântandrei şi Sf. Niculai) să fi fost celebrat Anul Nou dacic.
În vechime revelionul era un ceremonial funerar, ocazionat de moartea şi renaşterea simbolică a zeului an. Acesta, începând cu 1 ianuarie, creştea, întinerea, se maturiza, îmbătrânea şi devenea "moş", apoi murea şi reînvia odată cu timpul calendaristic cu care se identifică, parcurgând un drum circular, fără de sfârşit.
Iniţial, timpul acestei sărbători se împărţea în două intervale egale ca număr de zile şi total opuse ca încărcătură simbolică. Astfel, între Crăciun şi Anul Nou avem un timp bătrân, agonic, nefast, aflat sub semnul întoarcerii sufl
