Mai mult decât oricând înainte, graniţele, măcar cele dintre state, sunt caduce în epoca noastră. De ce n-ar avea aceeaşi soartă şi frontierele dintre limbi şi dintre culturi?
În „Errata. O autobiografie", George Steiner vine cu un argument interesant în apărarea lui Shakespeare de critica severă şi nedreaptă pe care Eliot şi Wittgenstein i-au făcut-o în secolul XX. Pentru ca argumentul să fie corect înţeles, trebuie să spun câteva lucruri. Steiner scrie de obicei în trei limbi, franceză, engleză şi germană. Citind în original mai multe literaturi, şi-a format o concepţie proprie despre importanţa circulaţiei internaţionale a operelor. Iat-o: „Întreaga mea viaţă, am vrut să joc jocul unui agent dublu sau triplu, căutând să sugerez unei mari limbi şi unei mari literaturi prezenţa necesară a altora".
Las la o parte caracterul discriminator al concepţiei. Cred că ea îşi găseşte o raţiune şi dacă avem în vedere orice limbă, indiferent dacă este sau nu una de circulaţie, şi orice literatură, chiar dacă n-a dat capodopere universal recunoscute. Aici intră în scenă Shakespeare: el ar fi unul dintre cei mai traductibili (şi traduşi, desigur) scriitori din toate timpurile. Cu alte cuvinte, un scriitor fără frontiere. Întrebarea, pusă nu o dată, este, în definitiv, dacă se poate vorbi despre o astfel de literatură fără frontiere. Mai mult decât oricând înainte, frontierele, măcar cele dintre state, sunt caduce în epoca noastră. De ce n-ar avea aceeaşi soartă şi frontierele dintre limbi şi dintre culturi?
O piedică majoră este de natură lingvistică. Nu împărtăşesc părerea celor care socotesc că există limbi mari şi limbi mici. Diferenţa este de circulaţie, nu de valoare. Dar nu trebuie cine ştie ce perspicacitate ca să înţelegem de ce preferinţa editorilor şi a cititorilor se îndreaptă de regulă spre cărţi scrise în limbi de circulaţie. Fie şi pentru motive de