De la revolutie incoace, destinul tarii seamana cu doua bancuri. In primul, un ardelean constata, dupa ce analizeaza o testoasa oprita la intrarea in Cluj, ca "asta ori ii ceva, ori mere undeva". Il al doilea, ardeleanul observa un caine alb si exclama: "asta-i nou-nout".

Indecisi pana la naucire, din cauza absentei unui drum fara echivoc imaginat de autoritati, dar si de o ingenuitate copilareasca, romanii au ramas, cu concursul acelorasi autoritati, prizonierii grelei mosteniri. La asta se adauga categoria cea mai familiara, curba de sacrificiu, si iata, pe scurt, starea natiunii.

Dupa ce decembrie 1989 a intrerupt drumul spre comunism plin de discursuri mobilizatoare transmise la televizoare fara curent, democratia originala a instaurat nesiguranta si saracie, adica alta depresie. Regimul Constantinescu a dat semnalul unor reforme, dar a fost invins de sistem - depresia continua -, Guvernul Nastase a ridicat economia, dar si coruptia, la niveluri record - depresia creste -, ardeiul iute varat in poponete de Traian Basescu s-a tuflit din cauza crizei politice - depresie maxima -, dar a venit apoi criza economica globala, iar depresia a devenit mod de viata. Singurul.

Daca la anul, prin absurd, Romania reuseste o crestere economica similara Chinei, ne va prinde nepregatiti. Vom relaxa cureaua, vom consuma rapid, ca niste termite, ce-au pus furnicile pe iarna, si o vom lua de la capat. Ei bine, nu-i momentul.

Austeritatea e buna si ea la ceva, si ma gandesc ca ar fi bine sa se incheie numai odata cu maturizarea noastra. Incercand sa consumam numai cat producem, sa gasim puterea de a planifica, sa ne facem fiecare, in propria camara, un plan de afaceri riguros, si in ultimul rand, sa nu mai amanam deciziile - de la "de maine ma las de fumat" la "maine pun pe hartie cat cheltui" - vom gasi, in cele din urma, ca aceasta cu