Intamplator se numea Ioan Boc. Si tot intamplator a capatat notorietate ca tata al premierului Romaniei. Dar aceasta intamplare este cea mai putin importanta, de fapt de-a dreptul irelevanta, intre motivele pentru care Ioan Boc merita intreg respectul nostru, asa cum l-ar fi meritat daca ar fi purtat oricare alt nume. Aceste motive nu au nimic, dar absolut nimic de-a face cu politica.
Ioan Boc a fost un om simplu. Avea doar clasele primare si a muncit cu bratele o viata intreaga. A fost geamgiu, tamplar, miner, a lucrat la un cuptor de ars var. Cu munca grea si-a intretinut familia si tot cu ea a reusit sa-si implineasca un vis pe care in ceea ce-l privea nu l-a putut atinge: sa-si trimita baietii la scoala si sa scoata din ei oameni cu carte.
Ioan Boc facea asadar parte din acea categorie de romani pentru care munca si scoala sunt printre valorile fundamentale ale acestei lumi, alaturi de familie si credinta, valori pentru care respectul este neconditionat si total. N-a invatat asta din carti sofisticate sau pe la facultati, ci i-a fost intiparit in minte si in suflet printr-o sanatoasa educatie primara in perioada interbelica.
Cati dintre romanii de astazi mai fac icoane din munca si scoala? Cati isi mai educa, la randul lor, copiii in spiritul acestor valori? Cati le pun mai presus de invarteala, smecherie si bani? Daca n-ar fi foarte putini Romania ar arata, probabil, cu totul altfel.
La oras, predomina mahalaua, frustrata sau parvenita, purtatoare de "vuitoane" de Berceni, amestecata cu maimute coboratoare din 4x4 si sfertodocti cu ifose de intelectuali. Ar munci cat mai putin, se plag cat mai mult, sunt agramati, vulgari si artagosi, sunt oricand gata de o smecherie, de un furtisag, cat de mic care le da o satisfactie infinit mai mare decat banul castigat cinstit. Iar familiile cu adevarat bune dau adesea impardon
