Dacă eşti trăitor de rând în România, trebuie să treci prin 2012 blindat cu un anume fel de curaj. Venit din obişnuinţa de a trăi într-o lume şi cenuşie, şi bezmetică. Care, nici gând să se îmbujoreze de speranţă, dar care se va agita până la temperatura de fierbere şi în care trebuie să te auzi.

Mare parte din agitaţie se va topi în strigătul de război "Totul pentru alegeri!". În ce înseamnă despărţirea apelor, strângerea rândurilor, ascuţirea arsenalului şi seducerea publicului. Şi cea mai considerabilă revărsare de energie va trebui să se ducă, cum altfel, spre seducere.

Oare cu ce poţi convinge ca să primeşti încredere şi voturi? Nu cu vorbe de mulţumire adresate celor care au trebuit să accepte şi să îndure consecinţele prostiilor şi nepriceperilor din acţiunile guvernamentale sau, mai larg, instituţionale. Sunt atât de la modă şi atât de ipocrite! În niciun caz, nu vor avea lipici la mulţii sceptici, furioşi sau pur şi simplu mai ştiutori care vor merge la urne. Pentru că, acum, ei sunt cei care vor vrea să se audă. Şi este o foame ascunsă, dar intensă de vot şi de schimbare, care trebuie potolită.

Ce mai rămâne din tumult se va regăsi în oftatul "Ah, această Europă!". Şi asta n-ar trebui să fie o îngrijorare elitistă. La patru ani după ce am fost împinşi cu un şut în lumea Uniunii Europene singurul interes care străbate discursurile, agendele publice şi mentalul colectiv se reduce la "cât ne dă?" Bruxelles-ul. Ne dă cât nu suntem în stare să luăm, dar ne şi cere. Iar noi ne burzuluim la cerinţe, dar ne prefacem că răspundem frumos şi răsunător. Doar că în 2012, Europa ne va flutura acordul de guvernanţă fiscală, din păcate într-un moment în care zgomotele circului electoral vor alunga ceea ce ar fi trebuit, din nou, să se audă ca un moment al adevărului. Un contratimp păgubos.

Aici şi cu ochii spre afară, trăitorul de rând în România a