Şi ce plictiseală ne cuprindea fără binecunoscuta criză.

Eram în continuare plini de acea siguranţă care prevesteşte uneori marile dezastre. Vorbeam în continuare despre planurile noastre măreţe şi despre viitorul luminos al omenirii. Era normal să fim un pic aroganţi şi să ni se rupă de ceilalţi, pentru că oricum nu au încotro şi tot la noi ajung. În concluzie, era relativ firesc să nu-şi facă nimeni mari griji, pentru că totul era predestinat să o ţină aşa la nesfârşit, până când urma să nu mai răspundă nimeni nimănui la telefon. Sentimentul ăsta că nimeni nu ne merită, că toţi trebuie să spună merci că le dăm eventual bună ziua, că ceea ce avem de făcut e sub demnitatea noastră şi că o mare parte din cei faţă de care avem o responsabilitate sunt cretini, începe să se stingă. Nu foarte repede, pentru că sunt încă mulţi cei care cred că oricât de puţin ai face, eşti de neînlocuit. Au mai scăzut un pic şi pretenţiile celor care nu ştiu să facă absolut nimic, se mai reduce un pic şi acreala celor care ar trebui să dea ceva în schimb pentru banii pe care îi primesc. Parcă nu se mai pricep toţi la orice şi parcă nu mai vor toţi să fie directori.

Să ai ceva de făcut pare să devină interesant, mult mai interesant decât fumatul şi cafeaua sau bârfa mică şi privirea aia acră pe care o ştim cu toţii atât de bine. S-au ieftinit până la ridicol şi poşetele scumpe, dar lumea nu prea mai dă năvală, din lipsă de imaginaţie, desigur. Chiar şi Karl Lagerfeld s-a mutat într- o casă ceva mai mică, pentru care a spus că nu va mai avea cheltuieli exorbitante, ci doar foarte, foarte mari. Deşi e dramatic, momentul ăsta de prăbuşire cu fanfară are hazul şi ironia lui. În primul rând, pentru că la noi, nici criza nu poate dizolva inerţia moştenită de la Balcani şi de la comunişti. Ar fi însemnat ca o bună parte din gesturile pe care bunul simţ, măsura, civilizaţia, călătoriile