Aşa cum merg lucrurile, nu m-ar mira ca într-o bună zi să citesc în presă despre cel mai mare drujbist al lumii. Foarte probabil că individul va fi arătat publicului pozând glorios lângă un copac bătrân, retezat şi gros cât înălţimea "sportivului", care ţine în mână o foarte modernă drujbă. Astăzi, când performanţa nu mai prea are de a face cu morala, talentul şi abilităţile omului, când banii impun "performerul" şi, deopotrivă, ciudăţenia "recordului", ipoteza celui mai mare drujbist al lumii nu îmi pare absurdă.
Premergător, "specialiştii" silvici plătiţi vor umbla prin pădurile lumii, spre a găsi arborele-gigant, îl vor măsura, nota pe GPS şi îl vor raporta superiorilor. Contra cost şi în condiţii de maximă siguranţă şi confort, firma organizatoare va transporta până la poalele copacului pe bogătaşul care îi va oferi cel mai bun preţ iar acesta, înarmat cu un ferastrău mecanic de ultimă generaţie, va doborî colosul, după un formal instructaj de protecţie a muncii.
Va urma tăierea unei felii circulare din arbore – cât mai spre baza acestuia, unde grosimea este maximă – şi atârnarea acesteia pe peretele locuinţei sau pe cel expoziţional. Medaliile nu vor întârzia. Tot contra cost, reporterii şi fotografii vor roi admirativ în jurul individului care va simţi, în sfârşit, că este "deosebit". Apoi, în interviuri, va vorbi despre riscurile la care s-a expus în sălbăticie, căci oricând ar fi putut fi strivit de căderea tulpinii şi va declara că este gata să doboare – la figurat şi la propriu – un nou record. Bineînţeles, la o altă specie vegetală. Va vorbi cu emfază despre faptul că drujba sa de campion nu se înjoseşte cu fagi, mesteceni, sălcii, meri şi pruni – care sunt pe toate drumurile, fiind accesibili drujbiştilor de rând –, el căutând numai specii rare, aflate pe cale de dispariţie în ţinuturi exotice.
Între timp,
