Parintele Calistrat Motto: „Facut-ai luna spre vremi, soarele si-a cunoscut apusul sau” (Ps. 103,20); „Tatal iubeste pe Fiul si toate le-a dat în mâna Lui” (In. 3, 35); „Tatal Meu pâna acum lucreaza; si Eu lucrez” (In. 5, 17); „Cu mâine zilele-ti adaugi / Cu ieri viata ta o scazi / Si ai cu toate astea-n fata / De-a pururi ziua cea de azi” (Mihai Eminescu)
Pentru oamenii vietuitori în timp si spatiu, aici si acum, pe pamânt, problema trecerii vremii a fost pricinuitoare de adânca meditatie si, totodata, un prilej de speculatie filosofica. Si aceasta pentru ca ratiunea cu care omul a fost înzestrat prin creatie a încercat mereu, în mod spontan, sa afle noima tuturor lucrurilor si, mai ales, a timpului: „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; asa va înflori” (Ps. 102, 15) – cânta de demult Psalmistul, vazând si întelegând ca omul nu poate, sarmanul, nicicum sa opreasca neînfrânata curgere a clipelor care izvorasc una din alta si se revarsa fara încetare... Taina de necuprins cu mintea, trecerea timpului a pus asupra „trestiei gânditoare” care e omul (Blaise Pascal) povara întrebarii despre rostul ultim al acestei treceri. Nu întâmplator Scriptura ne vesteste ca vom da socoteala de timpul pierdut în desert!
Daca ar fi sa tinem seama fie si doar de acest lucru, putem deja aborda problema timpului în perspectiva eshatologica. Cu alte cuvinte, este evident ca timpul nu reprezinta un „hazard”, ci se structureaza pe o logica a existentei lui, are un Stapân, are un Creator, are un Împarat care îl coordoneaza în integralitatea lui; iar Acela nu poate fi decât Unicul Bunul Dumnezeu. El împarte timpul în epoci profund marcate de lucrarea Sa dumnezeiasca, încadrându-l între cele doua limite atemporale sau supratemporale, între „vecii vecilor” si „mai înainte de toti vecii”. Sirul veacurilor si al mileniilor (de la cele dintâi ce au trecut deja