Mă aflu într-o clădire tipică unei instituţii publice de sector din capitala României, ANOFM (Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă). Exteriorul clădirii este dezolant, parcă pentru a prevesti atmosfera din interior. Aici nu au fost bani de modernizare, ca în cazul altor instituţii care găzduiesc doar birourile marilor funcţionari.

În anii trecuţi, mulţi dintre cei care au trecut pe lângă acest sediu, nu l-au luat în seamă, însă acum lucrurile stau altfel. Criza economică de care tot auzim de trei ani a facut din această clădire sărăcăcioasă unul dintre cele mai aglomerate locuri din capitală.

Încerc să imi fac loc prin mulţime, pentru că, indiferent de oră sau de zi, aici este tot timpul o mulţime. Privesc chipurile cu atenţie şi îmi vin în minte zilele în care îngroşam şi eu rândurile. Media de vârstă a rămas aceeaşi, peste 40 de ani şi sunt de acord cu statisticile. Doar aici, la media de vârstă, deoarece în statistici situaţia apare ca fiind mai bună, de la o lună la alta în ceea ce priveşte numărul şomerilor.

Lucrurile s-au schimbat şi în privinţa celor care acum îşi caută un loc de muncă. În anii trecuţi, ei erau în majoritate muncitori, fără studii care tocmai îşi pierduseră slujbele de pe platformele industriale, primele victime retezate fără milă de statul care trecea prin perioada de tranziţie şi privatizare. Acum, muncitorii, sunt aici din nou, dar pe lânga ei au apărut şi cei cu studii superioare, bine îmbrăcaţi, semn că şi ei au pierdut o slujbă de birou care în mod sigur le aducea un venit consistent.

E linişte şi fiecare îşi aşteaptă rândul, acum, aici toţi sunt egali. Cu capul plecat, tăcuti şi plini de deznădejde, oamenii înaintează greoi, spre singura ţintă pe care o pot atinge în momentul de faţă: Biroul pentru Vize.

Cum să fac să intru în vorbă? Cum să fac să nu deranjez şi să nu declanşez furia din