Se întâmplă şi lucruri frumoase în ţara asta, nu doar calamităţi. Indiferent de problemele economiei şi de criza mondială, tinerii cu simţul realităţii îşi urmează vocaţia. N-am fi ştiut niciodată câtă nevoie are românul de saxofonism şi cum şi-a reprimat el această chemare istorică în vechea dictatură, dacă anul trecut n-ar fi absolvit la catedrele de specialitate 6.800 de saxofonişti. Din care peste 200 la secţia maghiară.
Un fapt absolut remarcabil, dat fiind pauperitatea mediilor din care vin aproape toţi absolvenţii de elită, e că aceşti tineri şi-au împlinit talentul fără saxofoane, unii la piculină, alţii la banjou, iar la secţia maghiară şi la ţambal.
Au biruit toate obstacolele unui învăţământ înţepenit în concert, cum frumos se exprima şi un domn ministru, care, desigur, vrusese să spună concept. Dar pentru că îşi luase de curând doctoratul, urmând ca după alegeri să termine şi liceul prin corespondenţă, nu stăpânea tot dicţionarul studiilor superioare.
Ei bine, deşi avem în sfârşit un loc foarte onorant în statisticile mondiale, cu cei mai mulţi saxofonişti la mia de sociologi, depăşindu-ne ori mai bine zis autodepăşindu-ne nişte recorduri la fel de prestigoase, cum ar fi cei 14 avocaţi pe cap de locuitor, 20 de psihologi la mia de hectare şi între 8 şi 10 curve în emisiunile tv mondene, statul continuă să ignore nevoia presantă de locuri de muncă pentru o generaţie de muzicieni dornică de afirmare. Cu numai 3 posturi de consilieri la Ministerul Agriculturii şi 5 de experţi în cancelaria premierului riscăm să ratăm încă o şansă saxofonistică reală.
În ce mă priveşte, cred că demonstraţiile de la Cotroceni şi de la Palatul Victoria, coordonate de organizaţia nonprofit Saxofoniştii liberi – dintre care circa o treime de la Secţia maghiară – şi cu protestele sporadice ale Fundaţiei Acordeo