Se întâmplă şi lucruri frumoase în ţara asta, nu doar calamităţi. In­diferent de problemele eco­no­miei şi de criza mondială, tinerii cu simţul realităţii îşi urmează v­o­ca­ţia. N-am fi ştiut niciodată câtă ne­voie are românul de saxofo­nism şi cum şi-a reprimat el această chemare istorică în vechea dicta­tu­ră, dacă anul trecut n-ar fi ab­solvit la catedrele de specialitate 6.800 de saxofonişti. Din care peste 200 la secţia maghiară.

Un fapt absolut remarcabil, dat fiind pauperitatea mediilor din care vin aproape toţi absolvenţii de elită, e că aceşti tineri şi-au îm­plinit talentul fără saxofoane, unii la piculină, alţii la banjou, iar la sec­ţia maghiară şi la ţambal.

Au biruit toate obstacolele unui învăţământ înţepenit în concert, cum frumos se exprima şi un domn ministru, care, desigur, vru­sese să spună concept. Dar pentru că îşi luase de curând doctoratul, urmând ca după alegeri să termine şi liceul prin corespondenţă, nu stăpânea tot dicţionarul studiilor superioare.

Ei bine, deşi avem în sfârşit un loc foarte onorant în statisticile mondiale, cu cei mai mulţi saxofo­nişti la mia de sociologi, de­pă­şindu-ne ori mai bine zis autodepăşindu-ne nişte recorduri la fel de prestigoase, cum ar fi cei 14 avocaţi pe cap de locuitor, 20 de psihologi la mia de hectare şi între 8 şi 10 curve în emisiunile tv mon­dene, statul continuă să ig­no­re nevoia presantă de locuri de muncă pentru o generaţie de mu­zicieni dornică de afirmare. Cu nu­mai 3 posturi de consilieri la Mi­nisterul Agriculturii şi 5 de experţi în cancelaria premierului riscăm să ratăm încă o şansă sa­xofonistică reală.

În ce mă priveşte, cred că de­mons­traţiile de la Cotroceni şi de la Palatul Victoria, coordonate de organizaţia nonprofit Saxofoniştii liberi – dintre care circa o treime de la Secţia maghiară – şi cu protestele sporadice ale Fundaţiei Acordeo