Revelion 2012. Piața Avram Iancu, Cluj-Napoca, câteva minute înainte de miezul nopții. Mă întâlnesc cu doi agenți de Poliție. Îi știu deja, mă cunosc și ei. Am discutat de mai multe ori cu ocazia ieșirilor în stradă pentru Roșia Montană. Cred că îmi cunosc deja datele de identificare pe de rost. ”Bună seara. La mulți ani!”. ”Bună seara. Ce faceți aici?” ”Am venit să vedem artificiile”. ”Da, așa, cu steaguri și banere cu Roșia Montană?”. ”Da, e interzis cumva?” ”…ăăă… nu… dar și acum?”. ”Tot timpul!”. Agentul nu mai spune nimic. Se gândește la ceva. Își privește colegul. Acesta ridică din umeri. Apoi se îndepărtează. ”La mulți ani!”, mai apuc să-i strig. Mă întorc către Cornel. ”Cred că e începutul unei frumoase prietenii”. Râde. Mergem mai departe cu steagurile și banerele cu Roșia Montană. Oamenii din piață aplaudă. Unii scandează și ei ”Salvați Roșia Montană!”. Alții ne opresc să-și facă fotografii cu steagurile.

***

Am început anul la fel cum l-am încheiat. În stradă. Pentru Roșia Montană. Pentru că 2012 are toate șansele să fie anul decisiv pentru soarta localității. Sunt ultimele luni ale mandatului unui Guvern care, încă înainte de a lua naștere, în decembrie 2009, a anunțat prin glasul fostului ministru al Economiei, Adriean Videanu, că ”proiectul Roșia Montană va face parte din programul de guvernare”.

Și, din punctul de vedere al Guvernului, s-a făcut cam tot ce le-a stat în putință și mult peste aceasta. Prin instituțiile Ministerului Culturii, a eliberat un certificat de descărcare de sarcină arheologică pentru Masivul Cârnic, care încalcă fagrant hotărârile judecătorești definitive și irevocabile care îl anulaseră pe precedentul. Tot Ministerul Culturii a blocat inițiativa de înscriere a Roșiei Montana pe lista UNESCO, în ciuda recomandării exprese a Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice și a majorității covârșitoare a experților