2 ianuarie 2012, zi lucrătoare pentru pixul meu. Presa, vie, moartă, obosită, pusă pe butuci, cap de listă în agenda inamicilor puterii, "vulne­ra­bilitate" naţională şi pericol pu­blic se încăpăţânează să scoată limba sau un deşt din sicriul în care e îndesată şi să dea cu sâc. O va face cât publicul, oceanul acela abstract din care re­col­tăm uneori amici, alteori sudalme va mai avea nevoie de noi. După aceea, Dumnezeu cu mila. Reveli­o­nul, petrecut la ţară, m-a dezlegat de obiceiul de a mă zgâi la televizor. Mai peste tot abundenţă de poponeţe, de par­că România încheia triumfal un bi­lanţ anual de fese, cotizante la pib. Convins, iată, că nu stăm rău la acest ca­pitol, am închis, ratând pesemne şi mo­mentele în care realizatorii îşi utilizau capul. De dimineaţă am deschis pe un program de ştiri să aflu dacă Gu­vernul a petrecut fără crampe, dacă Băsescu e în deplinătatea pu­terii de a ne termina, proiect pe cale de a fi desăvârşit, dacă pământul e tea­făr din Alaska până-n Australia şi In­su­lele Galapagos. Aflu că ne paşte apo­calipsa. E prima ştire. Na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o! Surse malgaşe zic că s-a terminat cu noi, astrologii, asociaţi în sereleul casandrelor, vorbesc despre o aliniere de ghini­oa­ne în Calea Lactee, iar planeta care ne tot ia la ochi, ca pe o masă de bili­ard, ne va nimeri negreşit. Nu ne mai ratează. Anul ăsta, aşezat pe linia din pal­mă a nenorocului, va fi sfârşitul lu­mii. Pe noi, zic, ne-a lovit de vreo şap­te ani apocalipsa Băsescu, aşa că ră­mânem imuni la înfricoşări. Ca amă­râtul ăla care, auzind bătăi pu­ternice în uşă, întreabă pierit cine e. Moartea! – i se răspunde. Slavă Domnului, respiră omul uşurat. Credeam că-i fiscul! Apocalipsa? Ce mare scofală? Apocalipsa e cu noi şi e chiar în noi. O suportăm aproape cu de­lec­ta­re. Puterea va declara stare de urgenţă sau de necesitate şi va aboli de­mo­cra­ţia care, oricum, vorba