Cea mai misterioasă noapte, mult aşteptată de toţi românii, a fost cu siguranţă cea a Anului Nou, în care cu mic, cu mare, copii, tineri sau bătrâni, au avut au rolul lor în sărbătoare, în aducerea-aminte a datinilor străbune. Ca să fie protejaţi şi să aibă parte de un an mai bun, de cu seară femeile se grăbeau să aprindă la icoană o lumânare de ceară curată pe care o lăsau să ardă întreaga noapte. Din noaptea Anului Nou şi până la Bobotează au rămas, dincolo de trecerea anilor, tot felul de credinţe din bătrâni. Urările de An Nou sunt de belşug şi sănătate, de aceea colindătorii vin cu Pluguşorul, iar pruncii cu Sorcova. Bătrânii n-au uitat nici astăzi să facă un calendar simplu, să desfacă mai multe cepe din care au ales 12 părticele, pe care presară sare, făcând astfel împărţirea lunilor anului abia început, aflând dacă va fi ploios sau secetos.
Vasilca îşi are propriul rol în această perioadă chiar dacă, în timp, rolul ursului dus în lanţ de ursari a fost preluat de un fecior ce îmbracă blana fiorosului animal, îmblânzit cândva de cei care mergeau din sat în sat şi prin bâlciuri cu urşii în lanţ, până în prima jumătate a secolului XX, când obiceiul a fost interzis iar urşii eliberaţi. "Expresiunea Vasilcă e o sincopare din Vasilică, nume obicinuit a se da de către ţigani urşilor domesticiţi, pe cari îi joacă prin sate sau prin oraşe, pe la răspântii sau în curţile oamenilor. În general ţiganii ursari pun acest nume urşilor sau ursoaicelor nu prin întâmplare, ci dintr-un vechi uz, cu timpul devenit aproape invariabil, spre a se potrivi cântecului următor: «De te-ai face mai baró/ Vasilica mó/Să-ţi dea tica un grasnó/Vasilica mó» (…)". (Simion Florea Marian "Sărbătorile la români").
Tot din scrierile lui Simion Florea Marian aflăm despre Vergel, datină care începea în ziua Anului Nou şi "ţine două-trei zile şi tot atâtea nopţi",
