În dimineaţa când negrul VincentCalissa şi-a rostit jurământul de cetăţean român i s-a pus un nod în gât. Trebuie că acum, când jumătate din el devenea definitiv român, el să-şi fi amintit brusc de mirosul frumoasei Ruanda, ţara lui de baştină. "Există un miros în aer… fiecare ţară are un miros de copilărie, de ceva", ne explica el, câteva zile mai târziu. "Acesta este mai mult un feeling, o chestie pe care nu poţi să o uiţi. Ei bine, mie de chestia aia mi-e dor. De pildă, pentru mine Ruanda are miros de pământ", ne spunea.

În dimineaţa jurământului, însă, o emoţie necunoscută l-a cuprins atunci când, împreună cu cei 200 de străini din sală, a cântat "Deşteaptă-te, române". În sfârşit, la zece ani după ce a păşit prima dată printre români, acum devenea, oficial, unul de-ai lor. L-am privit în timpul ceremoniei: murmura imnul atât de sobru de ai fi zis că de murmurul acela ar fi depins însăşi viaţa lui.

La final, după ce a primit şi "certificatul de român", l-am întrebat ce aşteptări are de la România. Ne-a privit uimit şi ne-a răspuns ca un filozof, fără măcar să zâmbească: "Ce să aştept? Eu vreau să ofer, nu să aştept".

Terapie africană pentru români stresaţi

Alt Vincent ne privea într-un club de pe Lipscani, din mijlocul tobelor, câteva zile mai târziu. Africanul cel sobru din sala jurământului devenise un Vincent zâmbitor, frenetic, prins de ritm şi de muzică.

Îşi pune o tobă între picioare şi, când începe să o lovească, brusc chipul i se schimbă. Se frământă şi dă ochii peste cap, ca-n transă, de zici că e îndrăcit. Dar nu, e doar muzică. Căci de ani buni aşa îşi câştigă el existenţa, cântând la djembe (tobe) pe scenă şi în cluburi. A ajuns unul dintre cei mai buni percuţionişti, iar marile cluburi se bat pe el. A început să cânte mai mult din dor de Africa lui şi a sfârşit prin a cânta, de fapt, pentru R