S-a stins recent din viaţă, la München, Mariana Şora, una dintre cele mai importante scriitoare de limba română a ultimei jumătăţi de veac.
Imaginea Marianei Şora este indisolubil legată în mintea mea de prima noastră întâlnire în primăvara anului 1990, când am realizat împreună o convorbire ce a apărut fragmentar în revista Amfiteatru. Încetul cu încetul, am devenit (fără s-o merit) unul dintre „copiii ei de suflet“, cum ea însăşi mărturisise cândva într-o notă de jurnal. Prin Mariana Şora m-am simţit contemporan cu o altă generaţie şi cu o lume din care m-am inspirat mereu. În mintea mea, ea s-a aflat alături de alte două mari doamne ale culturii române, Alice Voinescu şi Jeni Acterian, de care au apropiat-o patosul ideilor filosofice şi pasiunea pentru autenticitate.
Născută în Budapesta în mai 1917, Mariana Şora a crescut în Timişoara, unde a respirat din plin aerul cosmopolit al Mitteleuropei, al cărei spirit deschis şi erudit l-a reflectat în toate scrierile sale. De copilărie au legat-o amintiri şi trăiri adânci, aşa cum recunoscuse ea însăşi într-un interviu din 2007: „Am fost mai mult eu însămi nu ca femeie, nu ca intelectual, ci copil. Mă simt atrasă de copilărie, cred că atunci am avut cele mai fertile intuiţii, cea mai intensă viaţă interioară“. A urmat, la Bucureşti, cursurile lui Nae Ionescu, Dimitrie Gusti, Mircea Eliade şi Anton Golopenţia, pentru a ajunge mai apoi bursieră a guvernului francez. Aventura acelor ani a evocat-o într-o superbă carte de amintiri, O viaţă în bucăţi. Reîntoarsă (dramatic) în România în 1948, nu a făcut compromisuri politice. S-a afirmat mai întâi ca traducătoare (peste o sută de titluri traduse în mai multe limbi, între care Kafka, Blecher, Ionescu) şi a izbutit să publice câteva remarcabile cărţi de critică literară, precum Unde şi interferenţe (1969), Cunoaştere poetică şi mit în opera lui Lucian Blaga (
