Debutul anului 2012 ne pune în faţa unei dileme: cum vom reuşi să conturăm convingător, ca cetăţeni, bruma de expresie democratică lăsată la dispoziţia noastră de practica prost înţeleasă a spectacolului politic autohton? Cum vom reuşi să facem faţă acestui an anunţat de politicienii puterii drept unul dificil, dar în care „se vor plăti pensiile şi salariile“, iar de cei ai opoziţiei drept unul al transformării radicale, al binelui împotriva răului? Cum se mai poate discerne, în avalanşa de gafe, demagogie şi corupţie, măcar intenţia conturării unui stat de drept în adevărata sa expresie românească?
Şi tocmai când aceste întrebări grave, retorice şi sumbre ameninţau să înnegrească cerul de altminteri atât de ireal de senin al primăverii începutului de ianuarie 2012, ceva pe scena politică a României deja comasate s-a produs: omul de afaceri Irinel Columbeanu şi-a anunţat printr-o postare bricolată pe Internet, care pare o glumă - cam fără sare şi piper - candidatura la Primăria Capitalei. Dacă mai existau dileme, întrebări rămase fără răspuns legate de destinele urbei - şi nu numai, pentru că ştim, nu-i aşa, că de multe ori Capitala a fost o trambulină pentru mai sus şi mai departe -, ele s-au risipit ca norii după o ploaie de vară.
Pe de altă parte, anunţul fulminant menţionat mai sus dă o unitate nesperată anului politic 2011, conferă sens şi semnificaţe unui orizont de aşteptare difuz, consumat aparent fără noimă între începutul amorţit al legislaturii, la 1 februarie, şi ultimele arestări anunţate de DNA între Crăciun şi Anul Nou.
Pentru că sub semnul paradoxal al fugii mahmure înapoi a stat politica românească în anul 2011. O stare de perpetuă surescitare, o succesiune de tablouri - numeroase, dar nu foarte diverse - înfăţişând cu zgârcenie şi lipsă de talent gestiunea democratică a treburilor publice, cu multe proiecte privind formal în
